Câteva sugestii în urma protestelor de la nominalizările UNITER

Cazul retragerii lui Silviu Purcărete

Probabil că nu există spectator de teatru român care să nu aibă deja o părere extraordinară despre regizorul Silviu Purcărete. Așa cum a fost și este cazul multor mari artiști, stilul său unic ține de o estetică recognoscibilă - motiv pentru care pentru cei care îi văd toate spectacolele pot să le caracterizeze ca oarecum repetitive dar, indiscutabil, valoroase. Purcărete a primit recunoașterea mediului teatral românesc prin 5 premii și alte 4 (+1 în 2023) nominalizări UNITER (uniter.ro/artist/silviu-purcarete), pentru regie, excelență și întreaga activitate. Și acestea sunt doar premii individuale, dar a fost în atenția tuturor celor interesați de teatru și ca regizor al multor spectacole nominalizate ori premiate la Cel mai bun spectacol al anului sau din care actori sau scenografi au fost nominalizați sau premiați. Nu am găsit numărul total al premiilor și nominalizărilor din țară și străinătate întreaga carieră, dar sigur au fost multe. În orice caz au fost 3 nominalizări UNITER pentru Cel mai bun spectacol al anului pentru spectacole care îl au ca regizor numai în 2022 și 2023 (în 2023 fiind nominalizat și individual pentru cea mai bună regie). Purcărete rămâne Purcărete, nu mai are nevoie de nici un premiu care să îl valideze. Iar ca om nu este nici pe departe un extremist cum a fost etichetat pe rețelele de socializare în ultima perioadă, ci sensibil, echilibrat, modest și foarte drăguț. Punerea sa în postura de a se retrage din cursa pentru premiile UNITER 2023 (aici) e un lucru trist pentru teatrul românesc.

Proteste valide

Dar dincolo de respectul cuvenit creatorului Silviu Purcărete, care pare mai curând o victimă colaterală, în recentul scandal iscat în jurul nominalizărilor la premiilor UNITER 2023 cred că există nemulțumiri și obiecții întemeiate. Petiția regizoarei Carmen Lidia Vidu (aici) vorbește despre problema invizibilității femeilor regizor și a (mai) tinerei generații de artiști care nu este reprezentată decât rareori în categoriile Cel mai bun spectacol sau Cea mai bună regie, cum slab se reflectă și dramaturgia zilei de azi și teatrul independent (nu mă pronunț asupra cazurilor regizorului Andriy Zholdak și a actorului Alexandru Repan pe care nu le cunosc suficient de bine, dar în cazul ultimului lucrurile par clare, UNITER luând decizia de a retrage premiul pentru întreaga activitate ca urmare a sentinței definitive de colaborator al Securității pe care acesta a primit-o - aici).

După toate indiciile, juriul UNITER 2023 nu a fost prea interesat de spectacole care spun ceva despre societatea în care trăim sau care au fost iubite de spectatori. Cu excepția Seaside Stories a lui Radu Afrim (contemporan, dar format din alăturarea mai multor proze scurte unite de o ramă-temă comună, ceea ce îl face un spectacol de grup din punct de vedere dramatic), alegerile juriului pentru Cel mai bun spectacol și Cea mai bună regie pentru anul 2022 au mers spre teatru de tip clasic. Această preferință nu e nouă. Nu susțin un teatru proletcultist sau activist, chiar mă opun lui, și nici nu recomand coborârea ștachetei artistice, dar nici nu vreau exclusiv un teatru care ocolește subiectele inspirate din realitatea zilelor noastre și trăiește mai mult într-un trecut abstract (chiar dacă uneori adus în contemporan prin felurite soluții regizorale). De asemenea, vedem cum, de ani de zile, un mic grup de artiști primesc majoritatea nominalizărilor UNITER. Fără a susține că nominalizările respective nu sunt justificate de activitatea remarcabilă din fiecare an a celor nominalizați (pentru că de multe ori sunt), propun în cele ce urmează o variantă care să ofere șanse și pentru restul artiștilor, precum și validarea unei mai mari diversități de stiluri.

Sugestii

Sunt conștientă că propunerea mea schimbă (destul de) fundamental ideea ce stă la baza premiilor UNITER, care își propun să nominalizeze și să premieze excelența fiecărui an, fără vreo restricție de vreun fel. Dar, pentru câteva beneficii importante despre care voi vorbi mai jos, sugerez limitarea numărul de premii (UNITER) pe care le poate obține un artist la maxim trei, exceptând premiul pentru debut și pentru întreaga activitate (și, evident, o regândire a nominalizărilor în consecință). Asta ar face să nu avem mereu aceeași mână de oameni care primesc majoritatea nominalizărilor și premiilor, dat fiind că sunt la maturitatea carierei lor de profesioniști, deci e normal să fie fenomenali și constanți în fiecare an. Această schimbare ar deschide aceste premii mai multor artiști și ar schimba focusul pe semnalarea, încurajarea și validarea noilor talente, fără a le pune în comparație cu talentele deja consacrate.

Spre aceeași idee, deși nu a concluzionat clar, pare să conducă și părerea regizoarei româno-franceze Alexandra Badea. "Eu sincer, de fiecare dată când am fost într-un juriu nu am știut să afirm cu siguranță ce piesă sau ce spectacol este cel mai bun, dar mi-am pus problema alături de colegii din juriu care este piesa sau spectacolul care aduce ceva nou în acel moment, de care acea societate are nevoie, și ce semnal transmitem prin premierea ei," a declarat pe Facebook aceasta. Și tot ea continuă: "A avea printre nominalizați numai regizori mainstream care montează de decenii, an de an pe cele mai mari scene și cu cele mai mari mijloace de producție este a transmite mesajul: "Este just ca acești artiști și numai acești artiști să monopolizeze în continuare cele mai importante mijloace de producție și cele mai mari onorarii». Mai ales că pentru toți cei patru nominalizați la cele două categorii «cel mai bun regizor», «cel mai bun spectacol» acest premiu nu va mai schimba nimic, ei au locul lor în teatrul românesc și nimeni nu îl contestă (cu excepția cazului Zholdak)."

Primul premiu UNITER (și nu mă refer la cel de debut, și e de discutat dacă e de inclus în numărătoare un titlu la categoria Cel mai bun actor / cea mai bună actriță în rol secundar) ar urma să valideze un nou talent, să comunice "acest artist e de top" și "acest artist are ceva valoros de spus". Cel de-al doilea, dat mult mai rar, ar trebui să fie decernat când un artist matur face un lucru prin care depășește net tot ce a făcut el până atunci, și ce au făcut ceilalți în același an, ceva care e pe buzele tuturor (îmi dau seama cât de complicat e de luat decizia când e momentul potrivit pentru nominalizări după un prim premiu UNITER câștigat, dar o deleg juriilor care au competența și tactul necesare ca să judece acest lucru). Cel de-al treilea și ultim premiu UNITER (pentru activitate curentă), ar trebui dat doar pentru un rol fantastic la o vârstă înaintată (cum e, de exemplu, cazul lui Victor Rebengiuc în Tatăl - e drept că ar fi fost poate nedrept ca acest actor fantastic să nu primească toate cele 6 premii pentru rol principal pe care le-a primit, dar dacă asta ar fi regula stabilită cred că toată lumea ar accepta-o - de altfel Victor Rebengiuc a declarat încă de când a primit premiul pentru rol principal din Regele moare că ar fi dorit ca premiul să îi fie dat unui actor mai tânăr:
).

Două premii UNITER pentru aceeași persoană ar trebui să fie o situație atipică, într-o lume a teatrului care își dorește a crea o cultură axată pe descoperirea și încurajarea noilor talente și noilor voci, nu una de reconfirmare a cărărilor bătute și a numelor deja lansate. Iar trei premii UNITER ar trebui să fie o raritate, maximum de premii care se pot acorda.

Nominalizări problematice

Acreditez astfel ideea că un premiu UNITER pentru un artist deja super-premiat, bine plătit și super-apreciat, pe care toate teatrele ar fi onorate să îl aibă în repertoriu și care are o estetică deja consacrată, este un premiu "irosit" (cu toate ghilimelele de rigoare) care ar putea deschide cariera unui alt artist și care, prin inerenta diversitate stilistică pe care acesta ar aduce-o, ar îmbogăți cultura română. Nu înseamnă deloc că, prin limitarea numărului acestor premii, un artist excepțional este invalidat, pus pe tușă, trimis să moară sau îndemnat să se retragă. Acest artist este în continuare liber să monteze la orice teatru care îl dorește, munca lui e răsplătită cu cele mai mari onorarii din țară, cu publicitate, cronici (pe merit) laudative, aplauze (binemeritate), respectul semenilor și statutul de monstru sacru. El poate să fie mulțumit în continuare de spectacolele de mare calitate pe care le face, de muncă în sine, de aprecierea celor din jur și e evident că orice astfel mare creator știe valoarea a ceea ce face. Teatrul nu este un campionat de box unde titularul trebuie să își apere an de an centura de campion. În box competițiile sunt organizate pe categorii specifice, cu reguli foarte clare, care nu există (și nu ar trebui să existe) în artă.

UNITER-ul și teatrul românesc în general trebuie să găsească formule care să elimine "monopolurile" și să încerce să maximizeze oportunitățile pentru cât mai multe talente (în special noi, care nu au posibilitatea de a fi recunoscute decât cu sprijinul breslei). De asemenea ar putea să ofere locuri în Senat și în jurii pentru grupuri care nu au deocamdată o voce în Senatul UNITER care să le susțină interesele, cum ar fi de pildă pentru femei regizor, dramaturgi, tineri, teatru independent și chiar public (Juriile premiilor Olivier din Marea Britanie includ și un membru al publicului în fiecare an). Ar fi interesant de dat un premiu de popularitate spectacolului care a vândut cel mai multe bilete (cum fac premiile Gopo, echivalentul pentru cinematografie a premiilor UNITER, care dau uneori chiar două premii, pentru cel mai mare număr de bilete vândute, respectiv pentru cele mai mari încasări, atunci când aceste două clasamente nu dau același câștigător - în teatru probabil că ar fi mult mai des doi câștigători, ca urmare a prețurilor foarte diferite la bilete în diferite teatre).

Anularea concursului UNITER pentru piesa anului

Recentele schimbări de la UNITER au anulat concursul pentru Cea mai bună piesă a anului (nepublicată și nejucată). Motivația oferită oficial a fost că există un număr mare de concursuri de dramaturgie (dar a existat și o motivație neoficială, pe Facebook, provenită de la un membru al Senatului UNITER, potrivit căreia juriile piesei anului nu au reușit să găsească de-a lungul timpului piese convingătoare). Această categorie a fost înlocuită cu Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, unde juriul a nominalizat în acest an trei scenarii regizorale. Dintr-o mișcare de condei, piesa de teatru a fost înlocuită cu ideea de "text dramatic", ceea ce poate ridica unele probleme de definire care defavorizează dramaturgii.

Sunt de acord cu ideea că acest concurs de piese originale nepublicate și nejucate nu prea avea ce căuta în cadrul Premiilor UNITER care se referă toate la spectacol. Ar trebui să constituie o inițiativă separată, cam cum sunt Yale Drama Awards din SUA. Dar concursul merită continuat. Acest premiu reprezenta o șansă pentru mulți dramaturgi, într-o țară care are de fapt foarte puține concursuri și supape pentru dramaturgie. Este drept și faptul că de-a lungul timpului piesele alese de juriu nu s-au dovedit întotdeauna motivante pentru regizori. Soluția nu era să anuleze concursul, ci să se caute variante de a se promova mai bine concursul și / sau de a îmbunătăți selecția (unii dramaturgi români cu activitate amplă nu s-au regăsit niciodată pe lista nominalizărilor, ceea ce e straniu, indiferent de motive). În ce privește selecția, din experiența personală, am observat că reacția unor regizori și critici la un text este un pic ca speed-dating-ul. Aceeași piesă poate la prima citire să placă foarte mult cuiva, deloc altuia și să fie considerată așa și așa de alții. De aceea, schimbarea integrală a juriului acestei categorii în fiecare an ar fi deschis și aceste premii mai multor gusturi. O altă sugestie privitoare la selecție ar fi ca un juriu de critici și teatrologi să selecteze să zicem 10 piese, din care un juriu de regizori să o aleagă pe cea mai teatrală. Iar dacă nu în selecție stă problema, o altă ideea ar fi să se facă niște ateliere de îmbunătățire a pieselor nominalizate de juriu, conduse de dramaturgi cu nume din România și din alte țări, până se găsea o soluție de a avea piese cu un capital dramatic mai mare, piese pentru care un spectator ar simți că merită să plătească bilet ca să le vadă (căci până la urmă, da, sensul unui text de teatru e să ajungă la spectator printr-o montare, nu doar printr-o carte).

Ca membru în comitetul de conducere al filialei de dramaturgie din București a Uniunii Scriitorilor propun ca premiile UNITER să includă și Premiul pentru Cea mai bună piesă de teatru a anului jucată în premieră absolută. O categorie care să excludă dramatizările, adaptările și scenariile regizorale. Numai așa se poate încuraja, dezvolta și urmări dramaturgia națională contemporană, așa cum se întâmplă la toate premiile de acest gen din lume.

Ținând cont de marea proliferare a scenariilor regizorale din anii '90 până azi (de diferite valori și ele), UNITER ar putea avea și o categorie separată de Cel mai bun scenariu regizoral care să includă dramatizări, colaje și adaptări. (Cam cum este categoria Best Adapted Screenplay la Oscaruri, separată de Best Original Screenplay.) Dar, piesa de teatru scrisă de dramaturgi trebuie respectată și cultivată, nu demolată și exclusă. Pentru fiecare exemplu de regizor-dramaturg care se oferă, există sute de exemple de mari dramaturgi care nu au regizat și nu regizează, de la Oscar Wilde la Caragiale și de la Albee la Tom Stoppard. Dacă nu sunt și regizori, dramaturgii nici nu sunt lăsați de teatre să își monteze piesele chiar dacă ar dori să o facă și vârsta le-ar permite-o... De aceea, mutarea atât de evidentă a accentului pe montare și premierea unor scenarii regizorale ce ajung cu mai mare ușurință pe scenă (fără a minimiza valoarea respectivelor texte și a regizorilor care le scriu și le montează) îi defavorizează net pe dramaturgi, răpindu-le și șansele de a fi jucați și de a deveni cunoscuți.

Balanța de gen în nominalizările UNITER

În privința balanței de gen, este o discuție care merită avută separat, cu multe nuanțe. Dar, foarte pe scurt, observ și eu că ușile și bugetele teatrelor naționale și importante se deschid cu generozitate în fața multor regizori-bărbați (unii din eșantionul doi valoric), dar cu mare zgârcenie în fața femeilor regizor care montează preponderent pe scene mai mici, cu bugete mai mici, și sunt aproape tot timpul ignorate de premii și nominalizări. De asemenea, aparent mai degrabă un actor are ușile deschise și este chiar încurajat, cu entuziasm, să regizeze dacă-și dorește, în timp ce o actriță doar rareori poate / este încurajată să regizeze. Bărbații sunt atrași de un anumit tip de teme și experiențe teatrale, femeile de altele, și fiecare gen reprezintă aproximativ 50% din public și are dreptul la reprezentare egală, atât pe scenă, cât și la nominalizări (pe măsură ce vor exista mai multe spectacole, vor exista și mai multe posibilități de selecție). O mărire a nominalizărilor de la 3 la 4 sau 5 ar putea face cu mai mare ușurință posibil acest lucru.

În concluzie, toate acestea nu sunt chestiuni de corectitudine politică, ci chestiuni de fair play. Să sperăm că vor fi rezolvate.