Despre reformă și echitate teatrală - UNITER, 2023

Am primit știrea nominalizărilor la Premiile UNITER între două avioane. N-am "procesat" pe moment evenimentul, ocupat de călătorie. Apoi, avalanșa de reacții de pe fb (care denaturează dialogul și-l transformă cel mai des în conflict) m-a făcut să îmi iau propria nominalizare (la Critică teatrală) cu un fel de sentiment al zădărniciei, cu un fel de amărăciune. Nu m-am bucurat de ea, vreau să zic, iar asta m-a pus de atunci pe gânduri...

Am câteva observații vizavi de situația în discuție, dar o să profit ca să fac mai multe comentarii cu bătaie mai lungă:

1. Era înțelept și consecvent cu o anumită conduită a UNITER ca Andriy Zholdak să nu fie nominalizat la aceste premii. Sau, dacă vorbim de "reabilitare", cum s-a vorbit, să fie reabilitat și colegul care a fost pedepsit pentru o culpă mai puțin violentă decât regizorul în cauză. Altfel, avem o problemă: cea a dublei măsuri etice.
(Paranteză: povestea asta deschide alt subiect, de fapt: regizorilor li se permite aproape orice în teatrele din România, deși ei sunt pe perioada repetițiilor niște angajați ai teatrelor respective - asta e realitatea hidoasă, stimați colegi. Din păcate, directorii pun rareori piciorul în prag. Iar abuzurile sunt nenumărate și felurite. N-o să dau niciun exemplu, dar cunosc nemijlocit cel puțin 4 cazuri, de gravități diferite, e drept. Însă asta e altă poveste, nasoală și stufoasă.)

2. Retragerea lui Silviu Purcărete din competiție e regretabilă, pentru că marchează o fractură care nu e deloc de folos teatrului românesc pe termen lung. Noi nu trebuie să înlocuim erudiția cu compilația în actul artistic, ci să cultivăm tocmai diversitatea discursurilor, ca să păstrăm toate tipurile de public ale teatrului. Nu toată lumea are apetit pentru manifestul politic, nu sunt nici gurmeți estetici toți. De fapt, dacă ar fi să dăm premii după gustul public, regizorii de comedii bulevardiere le-ar lua pe toate.

3. Consider drept o mare nedreptate și un capriciu desființarea Premiului pentru Piesa Anului. Noul premiu e binevenit, dar cele două trebuiau să fie complementare. Explicația că piesele premiate nu sunt bune pentru că nu se joacă este invalidă. Realitatea este că regizorii noștri sunt autosuficienți, au libertatea cam peste tot de a-și alege proiectele, așa că pur și simplu nu citesc texte autohtone, ca să nu se simtă subordonați dramaturgic. De aici și această "reformă", ca ardeleanul în fața girafei... (Ăsta e un subiect pe care o să-l dezvolt în alt context. Recunosc că e o temă care m-a iritat profund, iar aici m-am autocenzurat la sînge...)

4. M-a frapat ignoranța multor colegi în ce privește statutul UNITER, despre modul în care lucrează un juriu, așa cum m-a frapat și pripeala cu care s-a modificat structura juriului de nominalizări (de la 3 critici la edițiile anterioare, la 2 critici, o regizoare, o teatrologă și o scenografă, la actuala ediție - nota LiterNet). Cred că reforma Premiilor UNITER ar trebui să fie structurală și corporativă, nu azi să schimbăm ceva și mâine altceva, căci vom constata după o vreme că lucrurile merg tot rău.

Deci:
- UNITER este o asociație, care funcționează exact ca orice asociație. De aia a deveni membru și a influența lucrurile din interior e singura metodă eficientă. Altfel, totul este privit ca "sugestie". Ca și când aș veni la tine acasă și ți-aș spune cum să-ți aranjezi mobila... (By the way, eu nu sunt membru UNITER).
- Orice juriu care are de făcut trei nominalizări și are de ales din vreo 20 de producții de valoare sensibil egală va apela la un set mai larg de criterii decât valoarea intrinsecă a producțiilor. Trivializând nițel, e ca și când ai avea douăzeci de feluri de gogoși, toate bune, dar din care poți lua doar trei. Păi te uiți și la preț, la glazură, la ce ți-e poftă azi sau n-ai mâncat de mult etc. (Atenție, nu luați ad litteram exemplul ăsta!)

Oricât ar părea de necreditabil, setul ăsta de criterii nu este subiectiv, ci menit doar să permită departajarea, reglajul fin al nominalizărilor. Ce este, dacă vreți, subiectiv, este opțiunea ideologică / estetică / artistică a juriului (care nu e un organism unitar, să nu uităm): asta dă orientarea "politică" a nominalizărilor. Dar asta e și arbitrariul oricărui juriu, căci acei oameni au fost mandatați să aleagă! Mandatul lor nu e chestionabil, câtă vreme valoarea producțiilor selectate e incontestabilă. Ideal ar fi ca juriile să fie cât mai diverse (nu foarte numeroase, o să explic de ce mai la vale), chiar cu riscul unor controverse extinse în interior. Eu i-aș pune în juriu chiar pe cei care au inițiat discuția de acum. Cred că ar fi un exercițiu util.

5. E bine că UNITER a demarat o reformă, dar după părerea mea ea nu trebuia să constea în mărirea numărului de membri ai juriului de nominalizări, ci în desemnarea juriului imediat după alegerile noii conduceri a UNITER. Asta e una din problemele vechi ale breslei.

Pentru că adevărata discriminare este, în fiecare an, că anumite teatre nu sunt destul de "vizibile" pentru a fi vizitate de juriul oricum hăituit cu naveta, pe când altele beneficiază și de câte trei-patru vizite.

Iar de la această observație ar începe un șir lung de idei de reformă, precum limitarea numărului de "oferte" pe care le pot face teatrele, lărgirea categoriilor de premii, mărirea numărului de nominalizări etc.

"Democratizarea" prin lărgire masivă a juriului de nominalizări, idee avansată recent, e nefuncțională, căci e imposibil ca 50-80-150 de oameni să vadă minimum 100 de spectacole, câte s-ar propune anual. Exemplul filmului nu e aplicabil aici.

Cât despre "subiectivismul" criticilor, care a fost invocat la un moment dat chiar de președintele UNITER, e infinit mai redus decât cel al actorilor, regizorilor sau scenografilor. Un critic activ vede anual cam 100-150 (sau plus chiar) de spectacole. Dacă face meseria asta de zece ani, deja are o perspectivă diacronică, globală și precisă asupra peisajului teatral. Un alt artist, care vede anual cam 30 de producții, în general în teatrele unde lucrează, montate de prieteni sau în festivaluri, nu poate avea perspectiva asta. De aia subiectivismul criticului este mai mic, prin experiență. (Nu e o judecată ce spun, e doar o observație.)