Slavik este probabil personajul cel mai încercat de evenimentele petrecute începând cu Revoluția ucraineană din 2014. Luptător pe front împotriva separatiștilor pro-ruși, a fost luat prizonier în urma prăbușirii aeroportului în care se afla împreună cu alți soldați. Filmările de arhivă ce prezintă capturarea lor relevă o realitate aproape fantastică, greu de înțeles din exterior chiar și în contextul invaziei actuale la scară largă a Ucrainei, darămite cu ani în urmă. Relatările lui despre metodele de tortură fizică și emoțională la care a fost supus sunt încă și mai terifiante. Conștient de ceea ce avea să urmeze, înainte de a fi luat ostatic, îngropat în ruinele clădirii dărâmate și îndreptându-și propria pușcă înspre tâmplă, a avut de luat o decizie profund hamletiană: a trăi sau a nu trăi?
O apărătoare înverșunată a valorilor naționale, Katya nu a pierdut nicio secundă când a luat decizia de a lupta pentru țara ei. Ea a reprezentat elementul "exotic" ce a demontat preconcepțiile legate de femei. Când s-a înrolat voluntar, cei din armată au fost atât de luați prin surprindere încât nici măcar nu au avut o uniformă pentru ea. Deși nu povestește să fi fost vreodată captivă asemeni camaradului său, a conștientizat mereu riscurile, mai ales pe cele impuse de sexul ei. Astfel, a plecat pe front cu steagul Ucrainei în minte și cu o grenadă lângă inimă. S-a întors cu o mână deformată și cu dorința de a se revanșa față de mama ei, care nu a știut că fiica sa e în armată până nu a văzut-o la TV.
Roman, actor de profesie, a ajuns să îngrijească răniții de pe front, înfruntându-și în prezent vinovăția de a fi în anumite cazuri, după cum este și normal în condiții de război, complet neputincios. Feministă convinsă Oksana, pe de altă parte, se confruntă cu alegerea de a rămâne în țara natală sau a emigra în Polonia unde ar putea să își dezvolte cariera artistică în ciuda protestelor partenerului ei. Iar Rodion este artist plastic și stilist din comunitatea LGBTQ, hărțuit ani la rând pe baza orientării sale sexuale atât de populația intolerantă din Donbass, cât și de propria mamă - care atunci când a aflat a chemat poliția ce ulterior l-a abuzat și mai mult.
"Război", "luptă", "conflict interior" și "pușca mea" sunt doar câțiva dintre termenii amintiți în exercițiul de dicteu automat din incipitul filmului. Însă atunci când "cuvintele nu mai au putere", cum a afirmat Roman, ce se naște din experiențele celor cinci de viață este un produs artistic cu o activitate verbală minimă care distruge complet stereotipurile adesea întâlnite nu doar în Ucraina, ci peste tot în lume - cel mai reprezentativ exemplu fiind cel în care Katya, "fata militar", îl ghidează pe Rodion, "bărbatul în rochie" în timp ce dansează tango. Rezultatul final este un experiment de auto-cunoaștere, de depășire a barierelor personale, dar și de acceptare a aproapelui (datorită lui Rodion, Slavik reușește să își schimbe principiile homofobe). La finalul spectacolului, Oksana pângărește în fel și chip steagul național în fața Katyei care, în ciuda protestelor acerbe de la repetiții, îi strânge mâna, trecând peste propriile convingeri rigide.
Cu toate acestea, esența lungmetrajului Syndrom Hamleta / The Hamlet Syndrome / Sindromul lui Hamlet se regăsește chiar în titlul, în dilemele morale ale personajului shakespearian. Ce îi leagă pe cei cinci mai puternic decât orice sunt alegerile pe care le-au făcut sau nu. Cu o cromatică alternând între portocaliul cald al vieții și albastrul rece al morții, filmul vorbește despre libertate. Cât de liberi suntem dacă, asemenea lui Hamlet, ne punem sute de întrebări existențiale al căror răspuns poate fi oricare? A trăi sau a nu trăi? A merge pe front sau a nu merge pe front? A emigra sau a nu emigra? Cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât decizia devine mai dificilă. Deci nu suntem oare mai privilegiați când avem libertatea de a nu alege? "Nu a fost o alegere, deci am fost pregătit", se confesează Roman terapeutului său. E mai confortabil să lăsăm destinul să decidă pentru noi, pentru că astfel ne putem consola cu gândul că nu există altă variantă. Nu suntem responsabili pentru ce se întâmplă, este dincolo de controlul nostru. Dar pentru cei a căror conștiință este îngreunată de această responsabilitate, nu mai rămâne decât o singură soluție: terapia prin teatru.