Scurtmetrajele de la OWR 16 par să conțină o temă în comun: normalitatea și definiția acestui termen în contextul societății moderne. Poate cel mai bun exemplu este reprezentat de Will You Look at Me Now? / Când te vei uita la mine? al lui Shuli Huang, un tânăr regizor promițător din China. Cu un aspect vintage datorat cromaticii de tip golden hour a peliculei de 8mm folosită de Huang și formatului pătrat, filmul ne poartă prin călătoriile și căutările unui rebel etichetat astfel doar pentru că dorește să își facă propriile alegeri, în loc să "trăiască după așteptările altora". Mama lui este de-a dreptul îngrozită de decizia lui de a pleca în New York la universitate sau de sexualitatea "anormală" pe care și-a acceptat-o acolo, în lipsa îngrădirilor de acasă. Pe fundalul unui monolog aproape poetic, imaginile superbe din Beijing sunt un companion vizual ce ne delectează privirea și contrastează perfect cu tematica greu de digerat. Câteodată discursul este întrerupt de un dialog cu figura maternă a autorului, dar apariția unor fețe pe ecran este o raritate și se întâmplă adesea în momentele comice, menite să detensioneze atmosfera și să îi umanizeze părinții.
Pentru familia lui, "normalitatea" este încadrarea copilului în canoanele și dogmele stabilite de vecinii conservatori. Așadar, "normal" nu poate fi decât unul care merge la o facultate respectabilă, se căsătorește cu un partener de sex opus și face la rândul lui copii. Nu foarte departe, dacă stăm să ne gândim, de mentalitatea părinților obtuzi de pe teritoriul nostru autohton. Până la urmă, România a fost condusă până de curând de același regim politic ca cel chinezesc, iar ciocnirile generaționale între cei născuți în "vechea lume" și cei născuți în mileniul al treilea sunt resimțite și astăzi. Ideologia vestică este profund diferită de cea comunistă, astfel că nu e de mirare că tinerii de la noi din țară sunt mai predispuși la deschidere față de minorități precum LGBTQ, persoane de culoare sau imigranți, pe când vârstnicii se uită chiorâș. Dar este educația fundamental opusă primită o scuză pentru a categoriza drept "monstru" un om care nu se încadrează standardelor cu care am fost obișnuiți? Și, mai ales, propriul fiu?
Puțin "mai jos" pe hartă (hm, ar fi poate de discutat cândva și conceptul de "mai jos" pe un glob rotund), pe continentul african, Beza Hailu Lemma și Hiwot Admasu Getaneh ne aduc imagini dintr-o "normalitate" chiar mai puțin cunoscută nouă. Cei doi au documentat antiteza puternică dintre locuitorii din centrul orașului Addis Abeba, capitala Etiopiei, brăzdată de un paradis imobiliar în continuă dezvoltare, și cei din ghetoul aflat în interiorul orașului, care își conturează propria industrie și propriile reguli. Sărăcia cruntă a acestei mici comunități ce supraviețuiește din bișniță măruntă este mascată de zgârie-norii tot mai numeroși. Katanga Nation spune o poveste despre perseverență și ambiție, despre cum o poți lua de la capăt chiar și când crezi că ai pierdut totul, fără să te lași doborât de obstacolele apărute sau de succesul celorlalți. Cu toate că inegalitățile sociale se fac simțite trecând de la nivelul macro la nivelul micro, în interiorul cartierului improvizat toată lumea este egală. Femeile se pricep la afaceri poate chiar mai bine decât bărbații: Amele pare să fie cea mai înstărită persoană din comunitate, fiind deținătoarea unui așa-zis hotel, departe de a fi luxos în sensul pe care îl înțelegem noi, dar care reprezintă un lux pentru toți cei veniți din întreaga Etiopie pentru a vinde mărfuri la suprapreț în capitală. Însă, mai presus de toate, pe localnicii ghetoului îi leagă îndârjirea de a reuși. Ultimul cadru este o metaforă reprezentativă: într-un mediu peste care praful a pus stăpânire, o femeie alege să măture.
Vorbind despre o lume situată de cealaltă parte a globului și estetic asemănător cu scurtmetrajul chinezesc, Urban Solutions / Soluții urbane propune o întâlnire a prezentului cu trecutul, pentru a reflecta "normalitatea" care urmează colonizării Braziliei de către europeni. În acest scurtmetraj regizat de Minze Tummescheit, Luciana Mazeto, Vinícius Lopes și Arne Hector, textele scrise de un artist german venit să picteze exotismul din Brazilia colonială - concentrate în principal pe relația sclavilor cu stăpânii lor - sunt alternate cu mărturisirile "sclavilor moderni", brazilieni a căror datorie este de a asigura paza și securitatea unor clădiri deținute de elitele europene. Concluzia este una stupefiantă: situația este destul de asemănătoare, azi și ieri-ul îndepărtat se aseamănă destul de mult.
Neîncrederea și frica domnesc în continuare în relațiile angajaților cu angajatorii lor: cei dintâi au dezvoltat o prejudecată provenită din trecutul tumultuos și plin de conflicte și inegalități, pe când cei din urmă se străduiesc să fie cât de profesionali cu putință pentru a nu fi țapi ispășitori pentru o greșeală pe care nu au comis-o. Astfel, chiar și gestul absolut încântător al șefei de a aduce un rest de mâncare gardianului poate fi un test dificil: el trebuie să pară recunoscător, dar fără a acorda prea multă atenție acesteia, pentru că orice contact se poate interpreta. În ciuda fricii, sunt dependenți unii de ceilalți. Așa cum bogații erau dependenți de sclavii lor cu sute de ani în urmă fiindcă nu știau nici măcar să gătească, elitele europene contemporane sunt dependente de serviciile brazilienilor. Însă este un job la care te chinui doisprezece ore să nu adormi o necesitate pentru bărbații în cauză? Sau există oricând riscul ca ei să se revolte, odată cu contemplarea îndelungată a condiției lor? Suprapunerea desenelor cu sclavi ale artistului german peste imaginile camerelor de supraveghere (o intervenție evident fabricată de creatori) sunt ca un ceas deșteptător pentru Aporteiro, unul din protagoniștii documentarului. Iar tablourile vivante din final și dansul lui zglobiu inspiră o dorință de luptă la fel de puternică ca a celor din Katanga Nation. O dorință de schimbare a status quo-ului, a "normalității" stabilite doar de trecerea timpului.