Acest documentar, All the Beauty and the Bloodshed / Toată frumusețea și durerea, proiectat în deschiderea Festivalului One World Romania 2023, conține auto-biografia povestită unapologetically, cu sinceritate dezarmantă de către Nan Golding, activistă și fotografă de succes din New York (regia este semnată de Laura Poitras, iar imaginea filmului este asumată de Nan Golding).
Totuși, nu înțelegi prea bine împotriva a ce militează acest documentar, deși reflexele sale permanente sunt militante, activiste. La început, pare să fie construit ca o pledoarie pentru libertatea sexuală, un fel de odă a anilor frumoși și nebuni ai tinereții. Cam așa se înțelege relația cu sora mai mare a povestitoarei, care a murit în condiții suspecte. Apoi, aria de acoperire este lărgită pentru a acoperi contra-cultura gay din New York-ul de la sfârșitul anilor '80. Apoi, încă o dată, pentru a milita împotriva răspândirii SIDA, ca și cum autoritățile ar fi fost cele care doreau și / sau răspândeau flagelul în mod activ.
Capitolul cel mai important este reprezentat de activitatea în cadrul P.A.I.N. (Prescription Addiction Intervention Now), organizație fondată de Nan Golding pentru a răspunde crizei opioidelor și care a avut drept țintă afacerile familiei Sackler, respectiv Oxycontina, un medicament produs de Purdue Pharma, o firmă deținută de aceștia, unde legătura dintre acest medicament și sutele de mii de morți pe care le-ar fi cauzat este explicată minimal și indirect, ca și cum audiența ar fi știut mult mai mult despre acest subiect și nu ar mai fi nimic de explicat (poate că este așa în SUA, dar cu siguranță nu și în restul lumii).
Toate aceste acuzații, împotriva a tot și a toate, sunt spuse pe un ton auto-justificativ. Poate că are dreptate, poate că toate acele abuzuri au existat și sunt în continuare realități dureroase, însă nu catadicsește nimeni să ofere mai multe explicații contextuale, mai multe detalii ale vieților respective sau mărturii din mai multe unghiuri.
Întărirea sau exemplificarea acestora se face exclusiv prin diferite diaporame (spectacole în care sunt proiectate fotografii, adesea pe fundal muzical, cunoscute și sub denumirea de slideshows) din expozițiile Nanei Goldin. Într-adevăr, forța evocativă a acestora este deosebită, arta cu care reușește să-și surprindă subiectele demonstrând o empatie, o apropiere sufletească impresionantă, ca un ochi atent la detaliile și scenografia grăitoare pentru fiecare portret.
Vocea Nanei Golding însoțește filmul în întregime. Curajul de a-și recunoaște identitatea, greșelile, abisurile și pericolele prin care a trecut reprezintă un punct forte al filmului. De la tipurile de droguri pe care și le-a administrat până la fotografiile netrucate ale propriei vieți personale, ești pus, ca spectator, în fața unei confesiuni mult dincolo de limitele burgheze ale păcatului.
Întrebarea, dincolo de această sinceritate ieșită din comun, însoțită, precum am spus, și de fotografii explicite, este însă scopul acestei întregi revelații. Ce aflăm, cu ce ne îmbogățim viața în urma tuturor acestor experiențe? Înțelegem mai multe despre dependența de droguri, despre modul insinuant în care acestea pot distruge vieți? Mai mult, de exemplu, decât în cutremurătoarea expresie artistică din Requiem pentru un vis / Requiem for a Dream (Darren Aronofski, 2000)?
Ne deschidem empatia umană către minorități sexuale, către dorințele, frustrările și obstacolele mortale prin care acestea? Oda implicită adusă acestei vieți nebune este atât de amestecată, și, în același timp, atât de luată de-a gata, încât totul pare de la sine înțeles.
Însă, chiar dacă aceste fotografii au reprezentat și reprezintă mărturia Nanei Golding, nu același lucru se poate spune și despre documentarul semnat de Laura Poitras, care ar fi putut și ar fi trebuit să surprindă o realitate în mișcare, o serie de depoziții pertinente față de acuzațiile grave care se aduc în film. Pentru că All the Beauty and the Bloodshed / Toată frumusețea și durerea este construit ca un documentar în care părerea celuilalt nu contează.
Imperativul jurnalistic de verificare a surselor, cel juridic antic audiatur altera pars, sunt scoase definitiv din discursul argumentativ al filmului și înlocuite fie cu scrieri statistice fără surse, fie pur și simplu cu mărturii ale unor persoane care au trecut prin răul făcut de medicamentele respective. De aceea, este mai degrabă o predică - sensibilă, ce-i drept - adresată celor deja convertiți, și mai puțin un documentar care să lărgească orizontul mental unei categorii mai largi de public.