Cazul tratat se prezintă ca fiind terifiant în sine, dar și prin reverberațiile și aberațiile sociale declanșate. Într-un sat din apropierea Clujului, Andrea - aflată la a doua căsătorie - află despre abuzurile sexuale ale soțului asupra fiicei ei din primul mariaj, o copilă de 9 ani. Se poate ceva mai grav și mai urât de atât? Da, se poate. Căci descoperirea se suprapune, temporal și, desigur, afectiv peste sarcina femeii, în așteptarea copilului conceput, în totală necunoaștere, cu pedofilul. Fire puternică, lucidă și hotărâtă, ea divorțează imediat ce află, ba și reclamă abuzurile cât se poate de oribil adevărate, individul fiind apoi condamnat la niște ani de pușcărie. Sigur că asta nu a rezolvat nici traumele produse asupra fetiței (un copil, aflat la începutul pubertății), nici prăbușirea în țăndări a tot ceea ce Andrea visase că ar putea însemna familie, cămin, iubire, respect. Figura ei aprigă, aproape împietrită, păstrează încrustate în privire și trăsături, chiar în respirație, gesturi sau vorbe, oroarea și hotărârea de a-și apăra ambii copii de complicatele consecințe ale monstruozității consumate.
Dar, odată cu eliberarea făptașului (firește că anticipată, chipurile pentru bună purtare în penitenciar), presiunile și amenințările revin, se adâncesc devastator și se amplifică. Pentru că... nu ajungea trauma faptei petrecute și asumate (cu cinism sfidător, cu nepăsare sau batjocură?). Acesteia i se suprapune atitudinea de neînțeles - pentru orice om decent, realist, responsabil, civilizat - a comunității rurale: cea care, în copleșitoarea ei majoritate, o condamnă pe mamă! Mecanismul alterat, nociv al opiniei publice refuză, impur și deloc simplu, să creadă în autenticitatea faptelor, chiar dacă fuseseră recunoscute de către însuși vinovat. Nu. Vinovată este doar Andrea, mamă și soție dar - de neconceput și de neiertat - actriță într-un teatru de la oraș. Argumentele relei credințe metastazate la nivelul întregii comunități sunt meschine, ridicole, revoltătoare... dar de neînduplecat: că este fiul fostului pastor protestant și fratele celui actual... că e băiat bun... că ar fi asfaltat drumul și băgat gazul metan de consum casnic în sat! Ne aflăm aici (iar filmul descrie cu precizie și limpezime, cu decență și cu discreție) într-un spațiu social arhaic, obtuz și îndărătnic, în care adevărul este terfelit, desconsiderat, anulat fără rușine sau rețineri, copleșit de interese strâmbe, total străine spiritului religios, altfel atât de des invocat. Un univers rural ipocrit, găunos, toxic, a cărui precaritate morală demantelează și martelează totul în jur. Pentru cine a avut șansa să nu dea piept cu mentalitățile lumii respective, poate măcar să revadă și, mai ales, să se convingă prin copleșitorul R.M.N. al lui Cristian Mungiu, care pornește de la un caz și un mediu la fel de reale, petrecute într-o comunitate închisă, la fel de întâmplător (?) de etnie maghiară.
Urmărind întâmplările pe parcursul a câțiva ani, filmul surprinde cu migală și finețe, dar fără cea mai mică urmă de ostentație rușinea, emoțiile și tensiunile inevitabil acumulate, care răbufnesc (revolta băiețelului de 3 ani, tandrețea, spaimele sau crizele de identitate ale celor doi frați) sau se sting, lăsând doar niște dureroase și nepieritoare cicatrici pe sufletele greu încercate. Incertitudinea și neîncrederea îndurate pe nedrept, soluția exilului la oraș, spaima... Mereu spaima că totul poate răbufni, la fel de neașteptat cum se surpase familia în momentul critic al aflării adevărului. O stare chinuitoare, văzută când prin ochii temători ai mamei, prin ingenuitatea terfelită a victimei sau prin jovialitatea neștiutoare (și, de aceea, nepăsătoare) a copilașului care a avut neșansa să se nască într-un asemenea context.
Cât despre "eroul" prihănit, dar cu onoarea "reperată" și cu pedeapsa penală ispășită, reabilitat - chipurile - prin prisma legii penale, el pretinde dreptul de intruziune în fosta familie; mai mult, cere în instanță nici mai mult, nici mai puțin decât încredințarea spre creștere a fiului pe care îl concepuse cu mama, în timp ce îi abuza fiica, respectiv sora. Doamne, unde ești, Doamne?... Justiția oamenilor urmează să decidă... și o face (culmea!) echilibrat și rezonabil. Iar victimele "acestor mult prea triste și prea urâte fapte" se resemnează - dureros pe de o parte, binefăcător pe alta - să se supună. Să încerce să uite și, poate, eventual dacă nu poate fi vorba de iertare, atunci măcar de împăcarea cu ceea ce nu mai poate fi schimbat. Cât poate vindeca și timpul ăsta, bietul de el?
Filmul are o finețe cu totul aparte, valorificând inteligent casa ca un decor de teatru aproape prăbușit, atmosfera caldă, dar totuși fragilă din interior. Cadre cuprinzătoare, mereu cu răbdarea de a surprinde și trata sobru, dar sensibil și expresiv, alternând cu detalii pline de vibrații și semnificații. Câte o privire, mai mereu plină de temeri, dar și de speranță, o îmbrățișare furată, în contrapunct cu vreo ghidușie menită să mai însenineze sufletele aflate într-o tensionată așteptare. Desenele (de o reală valoare artistică) ale adolescentei atât de greu încercate și care umplu spațiul devenit sufocant, configurează un inedit și tulburător portret psihologic. O remarcă în plus asupra ritmului lent, apăsător, în care se derulează trăirile celor trei personaje atât de greu încercate. Totul este așteptare, instabilitate, imprevizibil, spaimă și ceva nădejde. Iar acestea se simt atât de frumos, de delicat și de profund! Apropierea... unei primejdii. Sau, în cele din urmă, a unei înțelepte și inevitabile resemnări?
Botond Püsök: "Când am început să fac acest film și să vorbesc despre el cunoscuților, m-a uluit să-mi dau seama ce gândim despre abuzul asupra copiilor, precum și despre abuz în general: oamenii știu că e groaznic, dar, în același timp, e și ceva atât de îndepărtat de ei, încât nu și-ar imagina niciodată că i s-ar putea întâmpla cuiva apropiat. Cum îmi cunoșteam bine personajele, pentru mine era aproape ca și cum s-ar fi întâmplat în familia mea. Sentimentul pe care voiam să-l surprind în film este următorul: Andrea ar putea să fie mama oricărui copil, fiica ei ar putea să fie prietena, colega de clasă a oricărui copil"