Produs în 2021 de Societas Raffaello Sanzio spectacolul a avut numeroase participări la festivaluri internaționale și o scurtă incursiune în cronicile primite la Dublin, Paris, etc. îl plasează în rândul spectacolelor controversate cu care Castellucci ne-a obișnuit. O experiență intensă, brutală și poetică în același timp, ca un coșmar, te țintuiește într-o stare de imersie totală, în care simțurile iau fața logicii și te confruntă, la un nivel foarte personal, cu propriile frici.
Timp de 90 de minute Castelluci construiește o variantă de istorie a omenirii, privită prin prisma violenței, a raporturilor de putere, dar și a ambivalenței potențialităților inerente ființei umane de a fi aruncată de haosul lumii printre opresori sau oprimați. Istoria lui Castellucci e mută (aproape mută, singurul care rostește câteva replici pe scenă este apostolul Ieremia -admirabil interpretat de actorul craiovean Valer Dellakeza), ca o carte de povești de groază pentru adulți curajoși, cu paginile încurcate, lansând în paralel tema ambiguității comunicării prin imagini.
Imaginile lui Castellucci sunt simboluri cu semnificații multiple, făcând ca experiența spectatorilor să fie foarte diferită în funcție de decodificarea pe care o acordă fiecărui tablou de pe scenă.
La intrarea în sală, scena cufundată într-o atmosferă sumbră, întunecată, e ocupată de două mașinării greu de definit, care te duc cu gândul la aparatură de supraveghere dotată cu arme de anihilare. Se rotesc monoton însoțite de un zgomot repetitiv, ca o mitralieră îndepărtată, cu foc continuu. Este prezentul de la care vom face un salt până la începuturile creștinismului, în care profeții colindau pustiurile cu un toiag în mână, stând de vorbă cu Dumnezeu și transmițându-le oamenilor vorbele acestuia. O lume în care înțelepciunea încă era ascultată, chiar dacă nu înțeleasă. Ieremia prevestește venirea răului, dar omenirea nu îl ascultă, nu se împotrivește acestui rău, ci îl așteaptă și îl trăiește ca pe un dat.
Moartea profetului e regizată de autorități. Cămașa în care va fi îngropat e udată la subțiori cu un pulverizator, și unul dintre participanții la funeralii își vopsește piciorul în albastru pentru a sugera cauza morții - hipoxie și transpirații cauzate de otrăvire cu lichidul alb pe care tocmai l-a băut.
De aici, tablourile se succed avându-i ca protagoniști pe cei douăzeci și trei de polițiști, reprezentând autoritatea, indiferent de forma pe care ea a întruchipat-o (ecleziastică, polițienească, militară sau chiar științifică) și oprimații, reprezentați de o singură persoană, dezbrăcată, costelivă, incapabilă să se opună atrocităților de toate felurile. Pe scenă sunt adesea două sau trei tablouri simultane, creând un sentiment de urgență și un disconfort amplificat de sunetele terifiante. Bătaia, plutonul de execuție (cu pistoalele cu capse), tortura prin sufocare cu apă sunt reprezentate prin scene de un realism care surprinde spectatorul, reușind să trezească repulsia și revolta la o intensitate pe care imaginile jurnalelor TV - live cu atrocitățile războiului nu o ating.
Pe lângă tablourile umane create de corpurile polițiștilor pe scenă sunt aduse pe rând nișe cartoane cu fotografii supradimensionate sau mașinării complicate, care sugerează trecerea timpului. Simbolice, plurivalente, misterioase ca mesaj, ele îți trezesc logica, pregătindu-te pentru o nouă scenă atroce. Ca și cum Castellucci ar fi construit spectacolul ca pe o procedură de tortură, ritmică, în care are nevoie să te readucă din când în când în simțiri pentru a te face să înțelegi. Maimuța (darwinism sau comparație cu comportamentul irațional), Beckett (un nou profet sau o referință la neputința culturii de a schimba lumea), coloane de temple romane (ce fac oprimații când nu sunt torturați sau rezistența frumosului sau referință la munca sclavilor care au creat frumosul cu prețul vieților lor), laba de gâscă peste care poliția aruncă cu apă (protestele gălăgioase înăbușite cu jeturi de apă), mașinăria cu aburi (revoluția tehnologică care omoară o clasă de asupritori și o înlocuiește cu o alta identică - polițiștii cad unul câte unul și se zvârcolesc pe scenă preț de câteva zeci de secunde, după care se ridică și își reiau funcțiile - sau lacrimi care inundă scena și îi ating și pe opresori).
Cu timpul, corpul disproporționat de mare al asupritorilor ajunge să includă și componente în care apare îndoiala asupra propriilor acțiuni (sugerată de scena în care un polițist moare și lângă el apare capul însângerat al unui miel). Este nevoie de supraveghetori și de conducători. Un polițist cu un câine devine un intermediar între conducători și corpul celor care exercită autoritatea. Corpul asupriților se extinde și el cuprinzând sala. Polițiștii coboară de pe scenă și înconjoară spectatorii. Senzația de frică e cât se poate de reală. Uiți că ești la teatru și că pistoalele sunt cu capse. Câinele lup, în lesă, latră cât se poate de real, pierzându-și imaginea clișeizată de prieten al omului.
Conducătorii armatelor lui Castellucci sunt simbolici în cel mai ambivalent sens cu putință. Marioneta (unul dintre conducătorii forțelor autorității) o poți citi ca fiind oarecum extraterestră, dotată cu puteri supraomenești, fie ca jucăria unor conducători care rămân ascunși privirii. Conducătorul din finalul spectacolului, un copil, poate fi expresia unei infantilizări, în opoziție cu bătrânul înțelept care deschide istoria, fie speranța într-o lume viitoare a inocenței. Fiecare e liber să aleagă.
Luminile și sunetele (de la arme la cântec de păsărele, tonalități religioase și gemete de durere), la fel ca apa și sângele aproape omniprezente pe scenă contribuie la o intensificare a senzațiilor care îți pătrund prin toate simțurile.
Dar Castellucci duce simbolistica dincolo de ceea ce vezi pe scenă prin modul în care își construiește spectacolul. Pe scenă sunt trei actori și restul amatori selecționați în urma unui casting, având la dispoziție trei zile de repetiții și fiind coordonați în căști, prin dispoziții de mișcare foarte precise, ca niște ordine pe care trebuie să le execute. Ambivalența semnelor pe care le folosește devine evidentă. Și el dă ordine unui grup de oameni, iar rezultatul e în același timp o operă de artă și un eveniment care trezește sentimente puternice de disconfort. Un teatru al cruzimii care folosește uneltele contemporane, executat la ordin și privit de bunăvoie.
Apostolul vorbește în limba română pe oricare din scenele lumii. Traducerea în italiană e oferită de polițiștii de pe scenă care o afișează pe pânze enorme. Spectacolul s-a jucat în multe țări în care româna și italiana nu sunt de niciun folos, fără subtitrare. Pare o nepăsare a unui conducător prea bine apărat, dar poate fi o sugestie la o caracteristică crudă a contemporaneității - oricum nu ne mai ascultăm. Este la fel de adevărat că jocul, intonația, inflexiunile vocii lui Valer Dellakeza captează interesul dincolo de înțelegerea cuvintelor.
O singură femeie apare pe scenă. Și aceea nu în carne și oase ci într-una din fotografiile supradimensionate aduse în scenă de polițiști. Profilul unei femei necunoscute care emană calm și resemnare. Castellucci pare să sugereze că lumea violenței e o lume a bărbaților, în care femeia nu are decât rolul de martor resemnat - mamă, soție, soră, fiică a unor bărbați care pot fi de oricare parte a abuzului. O slăbiciune, o convingere, un gest de reverență? Un mister.
Cu siguranță aceasta e o variantă personală de citire. Bros e un spectacol complex care te poate încânta, șoca, enerva, ușor de acuzat de intelectualism exagerat și simboluri ultracriptate. Nu e de mirare că unii doresc să îl revadă și alții afirmă cât se poate de răspicat că "nu am înțeles nimic, dar absolut nimic" (spectatorul din spatele meu). Ce e interesant este că tocmai tipul acesta de reacție, cu toate formele intermediare între cele două extreme, a fost scontat. Spectacolul este o experiență intensă care ne vulnerabilizează și ne demască pe noi, ca spectatori. Trăim un prezent violent pe care încercăm să-l ignorăm, la fel cum ignorăm propria înclinație latentă spre violență.
Pentru oricine spectacolul rămâne un timp bine investit, măcar din perspectiva felului prin care, cu mijloace reduse, se poate crea o atmosferă în care scena și sala respiră la unison, devin un corp comun. O încercare de a trezi o conștiință comună capabilă de ceva mai mult decât compasiune pentru victime, o conștiință capabilă de reacție.
Bros
Concept și regie: Romeo Castellucci
Muzică: Scott Gibson
Distribuție: Valer Dellakeza, Luca Nava, Sergio Scarlatella, oameni de pe stradă
Dramaturgie: Claudia Castellucci
Colaborare în dramaturgie: Pierandra di Mattteo
Asistenți de regie: Silvano Voltolina, Filippo Ferraresi
Regizor tehnic: Eugenio Resta / Regizor de scenă: Andrei Benchea
Light design: Andrea Sanson / Sound design: Claudio Tortorici / Costume: Chiara Venturi / Sculpturi scenice și automatizări: Plastikart Studio
Traducător din latină: Stefano Bartolini
Produs de Societas în co-producție cu Kunst Festival des Artes Brussels, Prientamps des Comediens Montpellier 2021, Lac Lugano Arte Cultura, Laillon Theatre de Strasbourg- Scene Europeene, TemporadaAlta 2021, Manege - Maubeuge scene nationale, Le Phenix Scene Nationale Pole Europeen de Creation Valenciennes, MC93 Maison de la Culture de Seine Saint Denis, Ert Emilia Romagna Teatro Italy, Ruhrfestspiele Recklinghausen, Holland Festival Amsterdam, Triennale Milano Teatro, National Taichung Theater Taiwan