Acum, am mai învățat un alt cuvânt: povorot! Înseamnă "viraj!". Un șofer militar de ambulanță îl țipă de fiecare dată când trebuie să vireze în trombă, pentru a-și avertiza camarazii care, în spatele mașinii, încearcă să mențină în viață un soldat grav rănit. Un cuvânt simplu referitor la trafic, la direcția de drum, devine încărcat dramatic.
La fel cu sufletul la gură, cu impact maxim, urmărim aceeași echipă medicală în prima linie a frontului. Imediat după atacul rusesc cu artilerie, aceștia se reped să salveze, să extragă din câmpul de luptă pe un grav rănit. După o înfricoșătoare cursă prin pădure, pentru o secundă, vedem și soldatul care trebuie salvat: un obuz rusesc i-a secerat picioarele, iar acum este în stare de șoc.
Documentarul lui Vitalie Manski surprinde lupta pe linie de cuțit cu moartea adusă de armele rusești. Totodată, nu se sfiește să prindă înjurăturile soldaților și ale personalului medical și, în general, toată vorbirea liberă care scapă oamenilor confruntați cu impactul războiului.
Aceste momente de maxim dramatism, de luptă directă și fără menajamente cu moartea rusească, sunt intercalate printre lungi momente de discuții libere, de momente de viață de zi cu zi, în care ucraineni de diferite vârste încearcă să înțeleagă lumea, să priceapă ceva din schimbările majore în care se află. Nu, nu sunt discuții înălțătoare despre suveranitate, despre pace sau despre măreția poporului ucrainean. Până la urmă, faptele vorbesc despre toate astea mai mult decât miile de discursuri rostite prin diferite capitale europene aflate la adăpost.
Sunt, pur și simplu, discuții prietenești despre cum un tânăr s-a înstrăinat de bunica sa, rusofilă convinsă, consumatoare dependentă de propaganda canalelor de știri rusești. Sau despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească soldații ucraineni care vor să-și păstreze sperma și în felul acesta să-și asigure supraviețuirea biologică dacă mor pe front. Sau despre nevoia pe care au brancardierii din prima linie pentru o ambulanță blindată, arătându-se clar urmele șrapnelelor rusești pe o dubiță improvizată ca salvare.
Vitalie Manski, regizorul filmului, nu este neapărat un (pro-)ucrainean. Născut la Lvov, a trăit mult timp în Rusia, unde a fost apropiat și amăgit de politica de început a lui Vladimir Putin. Apoi, a realizat un documentar, Martorii lui Putin / Putin's Witnesses / Svideteli Putina, prezentat la One World Romania, 2019, în care încerca să dezvăluie iluziile pe care acesta și regimul său au reușit cu succes să le creeze în ochii liderilor Europei Occidentale. Cam aceeași care pledau ca Rusia să nu fie umilită în urmă cu câteva luni.
Frontul de Est / Eastern Front / Shidniy front nu dorește să fie melodramatic. Tensiunea nu este permanentă, deși războiul și urmele sale sunt înfruntate direct, fără menajamente. Nu vrea să fie niciun documentar antropologic, interesat mai degrabă de structurile mentale, de discursurile asupra realității. Din contră, combină și alternează aceste două abordări în efortul de a înțelege nu atât ceea ce îi motivează pe luptătorii ucraineni și, în ansamblu, societatea ucraineană, să își apere cu atâta îndârjire patria, ci să arate sănătatea unei națiuni compuse de oameni normali, obligați de circumstanțe să devină eroi. Unii dintre ei și-au dorit, alții au fost nevoiți. Unii deplâng pierderile imense, alții încearcă să înțeleagă ce s-a ales de solidaritatea sovietică. Unii înjură când răniții sunt aduși peste rând, alții tund pe gratis. Unii se plâng de greutăți, alții râd de modul cum au păcălit autoritățile militare pentru a se înrola în condițiile în care sănătatea i-ar fi descalificat.
Iar din tot acest mozaic, reiese meritul documentarului lui Manski: nu pledează, nu plânge, nu declamă viitorul luminos al ucrainenilor. Doar prezintă lupta acestora, ca un fel de mod indicativ care nu are nevoie de implicarea emoțională a spectatorului, care nici măcar nu îndeamnă la un tip de acțiune din partea acestuia, ci pur și simplu îi pune în față o bucată de realitate inconturnabilă.