Întrucît decembrie este - printr-un obicei nu se ştie cînd şi unde instaurat, dar cu sfinţenie respectat - nu numai luna cadourilor, ci şi luna bilanţurilor, încerc şi eu acum să "fac punctul" - cum zic marinarii - pentru a da celor interesaţi o idee despre felul în care a navigat corabia teatrului românesc în ultimele douăsprezece luni, cît de mult s-a depărtat de uscatul uneori prietenos, alteori periculos al vechilor deprinderi şi cît ar mai avea pînă la limanul (şi el ambiguu) al noii sale poziţii într-o societate nouă. Fireşte, astfel enunţată, tema pare potrivită mai degrabă unei teze de doctorat (plicticoase, eventual) decît unui articol de revistă, fie aceasta şi Dilema veche. Nu am însă pretenţia să emit judecăţi definitive şi nici aprecieri exhaustive. Este doar o tentativă de a ordona, sub pretextul sintezei, un număr de constatări, observaţii, cugetări (ce cuvînt simpatic!) pe care mi le-a înlesnit sau mi le-a provocat frecventarea sălilor de spectacol de pe o bună parte din teritoriul naţional (şi nu numai, dar despre asta nu va fi vorba acum). Poate oare cititorul inocent să tragă de-aici vreun ce profit? Să sperăm.
Un clişeu cronicăresc încă foarte activ vrea ca orice discuţie serioasă despre Teatru şi teatre să înceapă cu "opţiunea repertorială"; e vorba despre piesele care se joacă. Chestiunea este importantă, pentru că - asta o ştie orice "organizator de spectacole" şi orice vînzător de bilete - oamenii normali vin la teatru în primul rînd ca să vadă anumiţi actori şi în al doilea rînd ca să vadă anumite piese: fie unele despre care ştiu, de la şcoală, din lecturi sau din auzite, că "sînt bune", fie (asta e valabil mai ales în cazul spectatorilor asidui) unele despre care vor să afle cum sînt. În teatrele subvenţionate, anul 2005 i-a fericit, din acest punct de vedere, în special cu texte din teatrul absurdului - mai exact, cu Beckett şi Eugen Ionescu, deşi "în zonă" s-au mai manifestat la vremea lor şi alţii, precum, de pildă, Arthur Adamov sau Harold Pinter, proaspăt beneficiar al unui Nobel pentru literatură -, cu tragedii ale clasicilor elini (Eschil, Sofocle, Euripide), adesea înfăţişate sub formă de cocteiluri scenaristice preparate de regizori, şi cu - evident! - Shakespeare; după "anii" dedicaţi lor, Caragiale şi Cehov s-au aflat acum, cu excepţii răzleţe, în cădere liberă, ca nişte autori ocazionali oarecare; în rest, Pirandello, cîte-un Molière sau Gombrowicz, un pic de Marivaux, niţeluş Ibsen, ceva Strindberg, niscaiva Büchner, destul Mrozek.
Piesele noi (nu întotdeauna şi bune) au răsărit mai cu seamă pe scenele independente - Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours -, micile companii găzduite aici dovedindu-se mai informate şi mai prompte în achiziţionarea trufandalelor, inclusiv a celor de provenienţă autohtonă. Totuşi, semne timide venind dinspre Teatrul Mic (Terorism de fraţii Presniakov) sau Ploieşti şi Sibiu (Plastilina de Vasili Sigarev) spun că şi teatrele "de stat" pot fi deschise, cînd vor, la noutate. Vorbim, desigur, despre noutatea de calitate; altminteri, titluri inedite au mai apărut pe afişe - dar la ce bun?
Ca să rămînem la capitolul "prospături", 2005 s-a arătat la fel de modest ca şi înaintaşii săi, în privinţa diversificării genurilor de spectacol. Într-adevăr, chiar şi o sumară trecere în revistă a reprezentaţiilor oferite de scenele noastre spune că, abstracţie făcînd de primul musical adevărat produs în România (nu însă de realizatori români) - Chicago, la TNB -, de o nouă creaţie marca Dan Puric, adică o combinaţie de pantomimă, dans şi "recitare" (Don Quijote, tot la TNB), de încercările de teatru-dans propriu-zis ale lui Lóránt András (la teatrele "Andrei Mureşanu" din Sfîntu Gheorghe şi "Maria Filotti" din Brăila) sau de experimentul Nonei Ciobanu (la Mic) privind teatralitatea poeziei lui Gellu Naum, pretutindeni tronează, suverană, formula de spectacol numită, indistinct, teatru dramatic: chiar dacă vorbele sînt reduse la minimul posibil, chiar dacă regizorul "împănează" montarea cu orchestre, balete, proiecţii video ş.a.m.d., pattern-ul rămîne, esenţialmente, acelaşi. Bineînţeles, dacă acest tipar ar atinge de fiecare dată perfecţiunea - sau măcar nivelul lucrului bine făcut -, totul ar fi în ordine. (Deşi puţin inedit, o clipă de altfel, un miligram de altceva nu strică nimănui...).
Cum însă, în ucigătoare majoritate, spectacolele "clasice" ale anului 2005 au fost modeste - ceea ce în artă, cred eu, este un epitet mai infamant decît oricare altul -, iată că naufragiază trist şi mitul tradiţiei bătrîne, dar solide. Care tradiţie, dacă te uiţi la cifrele de şcolarizare din ultimii ani ale feluritelor universităţi, academii, institute, şcoli etc., etc., de stat, particulare şi mixte ce pregătesc în special actori, dar şi regizori şi teatrologi, ar trebui să geamă îngrozită, simţindu-şi sfîrşitul nu aproape, ci gata instalat. Pentru că, la o sută şi mai bine de tineri artişti care invadează în fiecare vară, de doi-trei ani încoace, piaţa şi viaţa teatrală, te-ai aştepta să nu poţi alege între zeci de grupuri independente, de trupe jucînd pe străzi, în parcuri, în scări de bloc, de "propuneri" şi "provocări", de spectacole nonconformiste, neobişnuite, ne(mai)pomenite. Am mai abordat subiectul, chiar la această rubrică, rezultatul fiind că mi-au ieşit vorbe de Babă-Cloanţă (sau babă, pur şi simplu) menind a rău crudelor talente, atît de fragede, ah, şi de fragile, şi de friabile. Nu mai zic, prin urmare, nimic altceva decît că - mai multe cu vreo două-trei, circa, în 2005 -, juvenilele trupe au intrat în cor cu la fel de senile montări ca şi ale celor mai înrăite în rutină teatre bugetare. Să fie vreo fatalitate mioritică? S-ar putea.
Şi totuşi: cînd nimic nu mai speram, iată că, înăuntrul unui program iniţiat de Teatrul de Comedie ("COMEDIA ŢINE LA TINEri"), un regizor absolvent astă-vară, Alex Mihail, pune în scenă, folosind actori "veterani" de-ai instituţiei şi "recruţi" colegi de-ai săi, o piesă dificilă - Comedie pe întuneric de Peter Shaffer - absolut admirabil, adică fără mofturi şi fără ticuri, cu inteligenţă, măsură şi bun-gust, izbutind să dea un exemplar tipic pentru acea categorie misterioasă şi imposibil de definit numită Spectacole La Care Poţi Să-Ţi Trimiţi Prietenii. Or, dacă proaspătul profesionist va rămîne astfel - proaspăt şi profesionist - şi la următoarele încercări, se cheamă că, în perspectiva viitorului, anul 2005 nu a trecut degeaba.