Un caz delirant din istoria comunităților umane - As Bruxas de Salem / Vrăjitoarele din Salem

Se pare că europenii au transportat peste Atlantic, în Lumea Nouă, nu numai religia creștină, dar și denaturările și abuzurile comise în numele ei. Dacă nu bigotism în sine, atunci predispoziția ca acesta să se manifeste și să ia mințile oamenilor bisericii la un moment dat. Desigur, după model... european.
 
 Pe noul pământ, în deplină libertate, fanatismul religios a cunoscut derapaje cumplite, precum cele petrecute printre puritanii protestanți din Salem, o mică localitate din statul Massachusetts, pe atunci colonie britanică. Bilanțul delirului religios din 1692-1693 din Salem, în urma acuzației de vrăjitorie și complicitate cu diavolul este îngrozitor: 150 de oameni spânzurați. Procese aidoma cu cele din Lumea Veche din timpul Inchiziției.

Inspirându-se din aceste evenimente cutremurătoare, Arthur Miller scrie în 1953 piesa de teatru The crucible, cu titlul românesc Vrăjitoarele din Salem, ca reacție la o altă nebunie americană, inițiată de senatorul republican Joseph McCarthy și a valului de procese agresive ale procurorilor americani din anii '50 îndreptate către orice persoană bănuită de tendințe comuniste. A lovi în psihoza momentului se dovedește un act de curaj din partea dramaturgului și piesa lui este asimilată ca alegorie incisivă la mișcarea maccarthystă, o altă pată pe fața democrației americane. Cu alte cuvinte, de la vânătoarea de vrăjitoare la vânătoarea de comuniști.

La invitația domnului Tompa Gábor, directorul Teatrului Maghiar din Cluj și președinte al Uniunii Teatrelor din Europa, Teatrul Național São João din Porto, Portugalia, a dat două reprezentații pe scena clujeană cu spectacolul As Bruxas de Salem / A Salemi boszorkányok / Vrăjitoarele din Salem în regia lui Nuno Cardoso. Din păcate, unul dintre actorii principali din distribuție a lipsit de pe scenă, având un deces în familie și rolul lui a trebuit să fie preluat chiar de regizorul Nuno Cardoso, citind lungile replici de pe hârtii. La ce răsturnări de situație sunt obligați să recurgă uneori artiștii scenei spre a salva un spectacol! Convenția a fost acceptată, adaptarea la ritmul acțiunii reușită.

Teatru de text de trei ore și ceva, producția portughezilor atrage atenția prin cel puțin câteva componente demne de luat în considerare. Mai întâi observi că mizanscena de tip clasic rezistă cu stoicism și pe alte meridiane. Apoi te întrebi dacă nu cumva fidelitatea exagerată față de text defavorizează însăși dramaturgia lui Arthur Miller. E limpede că întreaga construcție a subiectului și a caracterelor personajelor respiră prin această fidelitate. Atunci nu poți decât să-l joci integral cu riscul de a cădea în desuetudine? Din acest impas e greu de ieșit. Oricum, artificii înnoitoare nu prea se pot face aici, de unde rezultă că Arthur Miller pare tot mai dificil de reprezentat pe scenă azi, în această formă exhaustivă.
 
 Totuși, regizorul se angajează să dea o lectură adecvată, sobră, aproape sumbră și cuprinzătoare dezbaterii textuale. Sobrietate impusă și prin eclerajul pâclos (light desing Nuno Meira) și decorul rece, frisonant, conceput de F. Ribeiro, prin verticalitatea unor stâlpi (de telegraf, virtuale cruci?) sau țepe sacrificiale ce mențin atmosfera apăsătoare pe tot parcursul spectacolului ca permanente amenințări venite dinspre un destin crud schimonosit. Sugestie vizuală ce trimite spre ocultare și obscurantism deopotrivă. La aceste efecte tulburătoare se adaugă muzica lui João Oliveira și proiecțiile video ale lui Luis Porto, insinuant adjuvante în materie de stranietate și confuzie. În ciuda mișcării scenice dirijate de Roldy Harrys, ansamblul construit are aderență la static și jocul actorilor transmite vag senzația de groază a personajelor anchetate, prinse în psihoza colectivă a momentului.

Echipa de actori evoluează printre acești stâlpi verticali încercând să conducă destinul personajelor spre lumină și purificare, dar adâncindu-se în bezna isteriei. Îmbrăcați în haine lejere, nu de epocă, actorii sunt preocupați să-și rostească replicile, împovărați de lungimea acestora. Jocul lor face o bună impresie per ansamblu și subliniază cruzimea la care sunt supuse personajele sub cupola obscurantismului. Pe lista distribuției figurează actorii Ana Brandão, Carolina Amaral, Joana Carvalho, Jorge Mota, Lisa Reis, Mário Santos, Nuno Nunes, Paulo Freixinho, Patricia Queirós, Pedro Frias și Sérgio Sá Cunha.

Toată isteria pornește de la relatarea (vocea naratoarei) conform căreia sclava Tituba și tinerele fete dansează în pădure și sunt surprinse de reverendul Parris. Fiica sa Betty cade bolnavă la pat ca și alte fete din oraș. "Încep bănuielile, intrigile, acuzațiile: pactul cu diavolul, vrăjitorie pedepsită prin lege cu spânzurătoarea", citim în sinopsis și constatăm că "singurii care înțeleg minciuna" sunt pastorul John Hale și fermierul John Proctor. Pentru unii ca reverendul Parris "libera cugetare este un act criminal de rebeliune publică" și trebuie pedepsită exemplar ca să nu se mai repete. Spectacolul nu are un final explicit. Este doar sfârșitul unei analize făcute de regizor, un studiu asupra unui caz delirant din istoria comunităților umane. O tragedie care poate reînvia în sânul altei comunități, în alt timp istoric.