Azi, într-o lume tot mai corectă politic, teatrul de idei este socotit uneori a nu avea idei destul de clare. El trebuie să fie militant, s-o zică tare. Să audă tot poporul și să priceapă. "Să vină oamenii la club, să tragă concluzia", cum ne-a rămas ditai indicația de la nemuritorul și pintiliescianul plutonier Dumitrescu, cel ce se lupta cu înverșunare pentru ca spectacolul Reconstituirii, păzit de el, să fie exact ca-n viață: "Ai spart sâfonu'? Spargi sâfonu', toa'șe!".
Ăsta era, car'va să zică, realismul socialist. Celălalt, capitalist și actual (post modern, post adevăr și alte posturi), lucrează tot cu mesaje. Cu afirmații și cu chemări la acțiune. Unele, la fel de simplist-lozincarde, lesne încadrabile în ideologii, în scheme și tipare. Scurt și simplu, cât mai repetitiv. Unul și același lucru - devenit comic, absurd sau chiar aberant (ca orice ideologie, de altfel) atunci când se abuzează de "farmecele" sale stereotipe, aride, stupide. Cam așa cum sunt, între multe altele, news-urile de pe burtierele și buretierele televiziunilor la fel de militante.
A nagy hagyma / Marea ceapă, pusă în scenă la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara respectă, în bună măsură, aceste canoane, dar - deloc paradoxal, totuși - izbutește să o facă într-un mod rațional. Dacă e să o iei stricto senso, ceapa asta mare nici nu este o piesă de teatru, ci doar un "concept", gândit și configurat de Marco Chenevier - un încă tânăr (și, firește, neliniștit în sensul de scormonitor) dansator, coregraf, actor și regizor franco-italian, care creează structuri artistice hibride, amestec de teatru, dans, cabaret ori circ. Regizat împreună cu un colectiv (o comisie?) alcătuit din irlandezul Darragh McLoughlin și italianca Alessia Pinto, spectacolul trimite cu gândul la bătrânul și franțuzescul Théâtre du Grand-Guignol. Și nu-i nimic rău în asta; chiar dimpotrivă, dacă observăm cu atenție lumea prin care ne învârtim. Sau care ne învârtește ea pe noi, cum îi vine și îi convine.
Parabola multilateral dezvoltată (câți își mai amintesc oare de ridicol-odioasa sintagmă?) țintește deopotrivă mecanismele de funcționare ale unei societăți strict reglementate: nu chiar atât de multe pe cât și-ar dori deținătorii pârghiilor puterii, dar din ce în ce mai suficiente, mai constrângătoare, mai absurde și chiar mai criminale. Asistăm, timp de o oră și jumătate, la perindarea prin fața noastră, a unui șir de candidați la utilitate și onorabilitate socială (căutându-și, adică, dreptul la existență), totul sub cupola grotesc-absurdă a Marii Cepe. Întâmplător, alterarea fonetică și semantică, în limba română, poate conduce la Marea Țeapă; dar asta e treaba românilor, nu?
Regulile impuse de comisia / junta / colectivul / frontul de salvare etc. sunt puține și limpezi: candidații trebuie să aibă documente valabile; dovadă de integritate morală (fără alte precizări, dar deducțiile duc spre disciplină / cumințenie socială în conformitate cu normele cărora trebuie să li se supună - îndeobște puține, clare, dure - și spre gândirea corespunzătoare. Abia dacă trec de respectivele cerințe, ei au dreptul să-și decline o abilitate care să fie acceptată de temuta comisie. Sau juriu, sau juntă, sau... mă rog, front de salvare. Pe scurt și același lucru: Puterea Atotdecidentă. Aparent, sub aceste auspicii - chipurile minimale - totul ar fi simplu, transparent, eficient. Și democrația este, vezi Doamne, prezentă, desigur. Căci publicul votează fiecare (ne)fericit auto-propus la acest sinistru târg al locurilor de muncă și supraviețuire; căci, dacă nu muncești, nu faci ceva musai util societății, cum contribui la fericirea ei? Mai grav: de unde ai bani să mănânci, să-ți plătești dările de tot felul? Și, ca-n orice democrație solidă (mult prea solidă, adică), onor Catindatul trebuie să întrunească unanimitatea voturilor din partea (vezi Doamne!) masei de spectatori, considerați aprioric ca fiind obiectivi, cooperanți, disciplinați la comandă. Vox populi. Chiar dacă aceștia intră în joc și se execută, ca în orice manipulare eficientă, important este nu cine și cum votează, ci doar cine le numără / le ia în seamă. Lipsa programată a unanimității implică automat excluderea din competiție, apoi lichidarea fizică a nefericitului veleitar, devenit inutil. Procesul merge ca pe bandă, singurul candidat găsit corespunzător probând calitățile cerute de specificul postului: șmecherie, slugărnicie, disciplină oarbă, brutalitate la ordin. El va fi sacrificat / înlocuit prin aceleași mijloace, doar atunci când un alt pretendent se dovedește mai canalie și mai eficient decât predecesorul. Una utilă Puterii decidente, bineînțeles.
Cu voturi sau fără, râșnița îi macină pe toți cei care i se aruncă în mreje. Ca-n basmele cu fiica Șefului ăluia Verde, sau Roșu... nu contează culoarea, numai împărat să fie. Și tot așa, din candidat în respins (și, drept răsplată, împușcat)... până când o fătucă, destul de tembeluță (excelentă prestația lui Ritei Lőrincz), dar abilă și perseverentă în dorința de afirmare cu orice risc și cu orice preț, descoperă cine se ascunde în spatele hotărârilor brutale și fatale. Imaginea și statutul de infailibilitate se fac, brusc, țăndări. Scos la lumină din ascunzișul angrenajului și confruntat cu tupeu (cel mai curajos ești când n-ai încotro), șeful își pierde, odată cu misterul, prerogativele și puterea. Eliminarea lui din joc pare firească - sistemul nu poate funcționa dacă este vulnerabilizat - dar scopul nu este relaxarea constrângerilor politice, deschiderea, ci doar uzurparea poziției de comandă. În fond, regula oricărei dictaturi, indiferent de măștile democrației participative, pe care și le tot schimbă, e nucleul de forță. Faptul că, în culisele niciodată perfect impermeabile / inaccesibile se vorbește despre o iluzorie Comisie se dovedește complet fals, căci la butoane este, întotdeauna, unul mare și tare (curat vorba rămasă din timpul Consulatului post-revoluționar: "Tot Napoleon învinge!"). Dacă, la un moment dat, apuci să-i iei locul, o duci un timp... căci mecanismul istoriei macină, în virtutea și viciul inerției, ca o mega-râșniță (adică moară), păstrându-și intactă sinistra specificitate. A auto-protecției și auto-conservării.
Revenind la specificul demonstrației teatrale, ea pune pe gânduri și - măcar prin repetare, dar și prin revelația finală - poate convinge (cu condiția să nu ne lovim de altă parabolă, de data asta indiană și neinclusă în spectacol: "Când degetul arată luna, netotul se uită la deget"). Pilda este grăitoare, cu tușe de un evident, dar binevenit didacticism. La ce mai e bun? Păi, măcar să nu murim proști. Deși asta nu ajută decât la o temporară și jalnică supraviețuire.
(Foto: Petru Cojocaru)