Wiki ne spune că, în nordul Serbiei, la granița cu Ungaria, în districtul Banatul de Nord, se află Kanjiža. Un oraș cu 9.871 de locuitori. Sau, lărgind cercul, o municipalitate cu 25.343 de oameni. Dintre aceștia, peste 85% sunt de etnie maghiară. Dacă ar fi să facem o comparație, am putea vorbi de Gheorgheni, orașul, pardon, municipiul acela cu 15.884 de locuitori (conform rezultate provizorii recensământ 2021) din județul Harghita. La Kanjiža, e de găsit Atelierul Regional Creativ, care desfășoară și activități teatrale. La Gheorgheni, avem Figura Stúdió.
Éjidő / Noaptea e un poem vizual și auditiv. Muzică live, păpuși, măști, multitudine de elemente de decor & surse de lumină apărând și dispărând ca într-un număr de magie, dans, teatru. O oră și un strop pentru un spectacol mustind de bogăție de mijloace, de energie, de surprize, de imaginație.
Szilárd Mezei (violă & xilofon), Viola Csiszér (flaut) și Albert Márkos (violoncel) oferă prologul și concluzia (când reflectoarele se concentrează pe o splendidă replică a lor în miniatură, pe care actorii-păpușari o aduc în fața publicului, ca un mănunchi de oameni ce-și privesc, cărtărescian, propria lume din înalt, înțelegând că sunt, la rându-le, priviți, de alte perechi de ochi, aparținând unor oameni mai înalți, care la rândul lor), precum și contrapunctul fiecărei scene din spectacol (muzica originală Szilárd Mezei). Am vorbit de actori-păpușari, dar am particularizat în chip eronat. Cei 6 performeri (Tamás Hajdú, regizoarea Kinga Mezei, Gábor Mészáros, Ervin Pálfi, Mátyás Gergő Széles, Andrea Verebes). Mânuiesc păpuși, măști, costume (cu toatele create de Erika Janovics), propriul corp, propriul chip, propria voce. Că tot se cheamă instituția din Kanjiža Atelier Creativ. Sau, dacă vreți o altă paralelă, că tot a anunțat trio-ul curatorial Mihaela Michailov - Oana Cristea Grigorescu - Călin Ciobotari că FNT 2023 va fi despre "laboratorul teatral".
Fire cvasi-invizibile în anumite arhitecturi luminoase (light designer László Dobó & Róbert Majoros ) creează premisele apariției / dispariției ca din / prin vis a clopoțeilor, farfuriilor, lingurilor și câtor altor fragmente de decor, de închipuire, de coșmar, de vis. Textul Éjidő / Noaptea (dramatizare Tamás Oláh și Kinga Mezei) include fragmente din 8 poeme ale lui János Pilinszky (printre care și Stavroghin își ia rămas bun și Stavroghin se întoarce). Regia decorurilor (da, există așa ceva în acest spectacol!) gândită de Péter Ondraschek aduce poezia pe scenă printr-un proces de adaptare deopotrivă strălucitor și tulburător.
Cât privește carnea textelor poetice, interpretări felurite sunt de găsit în forul interior al spectatorilor. În ce mă privește, am văzut un copil pre-adolescent privind spre propriul viitor (excelente scenele jucate sincron de doi, chiar trei bărbați, ori de două femei, rostind aceleași vorbe, făcând aceleași gesturi), înconjurat de gura bătrânelor satului / fățărnicia oamenilor (ambele chei de citire sunt deopotrivă posibile, e doar lumea poeziei!), cercetând, înfricoșat, dar și mânat de curiozitate, cele 7 uriașe cuburi / zaruri pe care destinul / proorocii / vrăjitoarele i le așază în față.
Privirea copilului încarcă de magie decorul lumii și gesturile oamenilor, primind, în schimb, măști, întâmplări și vorbe neliniștitoare, ce evocă vechi păcate și eterne damnări. Spre final, unul dintre adulți îl întreabă pe copil dacă a găsit mult visatul har. E poate același cu adultul care, cândva la început, înainte de venirea nopții / morții, ne spune că tot ce are e umbra. Răspunsul copilului e, poate, de găsit în fibra spectacolului: umbra, noaptea și moartea există doar că pentru că avem lumina, ziua și viața.