Textul și pre(a)textul montării scenice vine de acum vreo 2.500 ani și se desăvârșește prin zdravăna lui imersiune în realitatea timpului năucitor și ucigător de prezent. Atunci, ca și acum, războaiele purtate din rea-credință, violență oarbă și lăcomie profitabilă îi exasperau pe oamenii lucizi. Asta pe când nu fusese inventat, încă, Iadul. Și nici Raiul. Astfel, Pământul nu avea underground-ul satanic, iar Cerul era stăpânit, chipurile, de o liotă de zurbagii la fel de hachițoși, tiranici și profitori, așa cum îi găsești azi prin toate guvernele, board-urile, comitetele, comisiile și alte adunături: să-i zicem Comitetul Politic Executiv al Zeilor. Mai pe scurt: Olimp. Sau. actualizând puțin brandul, O.L.Y.M.P.I.C. - eventual org...
Ca și acum, nici atunci timpul și mulți dintre oameni nu păreau a avea o nesfârșită răbdare. De la năduf, la bombăneală, la exasperare (una mai sterilă și fără de orizont ca alta), trebuia trecut la ALTCEVA. Așa se face (de fapt, doar se zice) că doi atenieni au avut ideea să construiască, cum or ști și or reuși, o cetate nouă, plasată fix între Cer și Pământ. Acolo, în universul păsăresc, trebuia să se trăiască utopic de bine: fără nedreptate, fără proprietate, fără lăcomie, cruzime... deci fără războaie. Un fel de comunism cu pene și cu față mai păsăresc-umană. Asta spre disperarea pământenilor, care nu ar mai fi avut acces, cu jertfele lor corupătoare, prin spațiul Schengen ceresc spre Olympul zeilor. Nici aceștia nu s-ar mai fi putut îndestula, după poftele deloc onorabile, dar mereu nestăpânite, din jertfelnicul multilateral dezvoltat și permanent al închinăciunilor trimise de jos în sus. Nașpa rău, cum ar fi zis unul mai cool / zurbagiu dintre ei, să-i zicem Dionysos.
Decolând de la acest nivel al poveștii, dl. Mladenovic construiește un scenariu mirobolant și, în egală măsură, acid. Dezbaterile ciorovăite din rândul păsăretului au farmec, haz dar, mai ales, multă dreptate. Fabula se leagă, curge, zboară. Din conexiunile ei inteligente, sarcastice, temeinic aiuristice (în sensul de surprinzătoare) sar scântei de farmec și inteligență. Semnificațiile actuale se năpustesc peste întregul univers scenă-sală, amuză, relevă, terifiază... provoacă la reflecție și luciditate, realism și responsabilitate în raport cu viitorul acela, ajuns la un nor de noi, gata să se prăbușească frânt, asemeni unui pescăruș învins, în noroi. Lumea păsărilor apare gureșă și nesupusă, imposibil de disciplinat sau de dat pe brazda care e acolo, jos...
Dar și pericolele la care o expune nealinierea dorită nu sunt de neglijat... ba chiar, aproape imposibil de evitat. Zeii moderni se insinuează prin servitorii lor diplomatici, dacă nu chiar năvălesc - însă nu cu ramura de măslin purtată în gențile diplomat, ci cu promisiuni mieroase și amenințări otrăvite... în cazul că nu le sunt acceptate cele dintâi. Se oferă, complet dezinteresat, firește, credite generos ornate și împovărate cu dobânzi nerușinate; know how pentru a ști și ele, zburătoarele rebele, să umble pe jos, pe Pământ, ca lumea... adică așa, ca oamenii de care s-au săturat. Aterizează acolo, la munca de lămurire, proiecții ale mai tuturor organizațiilor supra-statale de azi: de reglementare, de apărare sau financiare... numai lume bună, altfel. Grijulie, eficientă, lacom de generoasă și perfid de ofertantă. Cum să le faci față acestor zeități îngrozitor de moderne? Cum să te sustragi farmecelor lor otrăvite fără să riști mânia, represiunea, lichidarea? Aici, textul se abține (și bine face) de la soluții și concluzii. Lucrurile rămân, normal, suspendate, chiar dacă perspectivele nu sunt deloc luminoase. După toată zbânțuiala fericită, iluziile s-au cam risipit. Fericirea se lasă umbrită de îngrijorare. Căci... cât ai fi tu de pasăre, oricând se găsește cineva să-ți taie aripile, dacă nu chiar gâtul. Ceea ce romanii aveau să numească aureea mediocritas (calea, aici lumea de mijloc), nu prea ține. Cam nasol, cum s-ar zice.
Această revărsare de idei, de haz, de luciditate, înțelepciune și îngrijorare năvălește asupra spectatorilor cu o vitalitate admirabilă. Show-ul revuistic bate (ca rafinament) multe producții de pe Broadway. Nimic în sine sau doar așa, ca bombonică dulce care să însoțească sarea amară, obligatoriu de înghițit, dacă vrei să te faci bine. Mult spirit, multă exuberanță, un dinamism trepidant, căci fericirea de a juca se simte din partea unei distribuții alcătuite din aproape 20 de excelenți actori, care susțin această splendidă ispravă. Cuvinte de laudă pentru scenografia frumoasă și perfect funcțională a Marijei Kalabic, pentru costumele expresive, originale și frumoase, concepute de Tatiajna Radisic, a muzicii compuse de Irena Popovic și Szerda Arpad. Și, deloc în ultimul rând, a coregrafiei moderne, ritmate, încântătoare, plină de rafinament modern (da, se poate) asumată de Andreja Kulesevic.
Păsările reprezintă un veritabil eveniment cultural, încurajator în năvala sterilităților postmoderne ce se tot năpustesc, cu destructivismul lor vocațional, animate numai de impulsul de a dărâma formele coerente, dar incapabile să creeze ori să respecte conținutul complex de idei. Această montare excepțională se impune prin originalitate, luciditate, îndrăzneala de a aborda, coerent și convingător, forme cu adevărat noi de sublimare și cunoaștere a lumii prin arta minunată a teatrului adevărat. Parafrazând o reclamă tâmpită, de acum vreo trei decenii: dacă poți, de ce să n-o faci?
(Foto: Petru Cojocaru)