Moment zero: scenă goală, neagră. Atârnate de niște sârme, se bălăngăne alene vreo 15-20 bucăți de carne proaspătă, de zici că ești într-o măcelărie: inimi, probabil de vită, după mărime. În picioare, în spatele unui pupitru, Actrița - îmbrăcată într-un fel de maillot cu poale - combină într-un castron ceva lichid și roșu, pe care-l toarnă, ca pe un sos, într-o bucată de carne din sinistra recuzită. Apoi, se dezbracă complet, pornindu-se printre spectatorii cărora le prezintă de aproape formele sale și inima prea-gătită în sos roșu; așa cum fac scamatorii ca să convingă publicul de concretețea materialului cu care lucrează. Femeia - corp voluptos, mișcări străbătute de o grație organică, necăutată. Revenită pe scenă, poate dintr-o pudoare reziduală, se leagă la ochi; ceva între Artemis și Zeița Dreptății. Dacă pui și inima realmente sângerândă, poți aluneca puțin chiar spre ghidușul Cupidon. "E scris adânc" îmi bâzâie în memorie Jupân Titircă zis (ce coincidență!) Inimă Rea. Ce să fac, nu scap nicăieri de Caragiale. În fine... Apoi, tot ea rupe dintr-o plantă verde, decorativă, o tijă și, pe bâjbâite, izbutește performanța de a o înfige în inima în care turnase "sângele" proaspăt amestecat în castronelul din uvertură. Pe care o împușcă, apoi (bum, pfuff), cu ceva aruncător de confeti. Gata? Nu.
Urmează momentul "bucătăria". Altă inimă, din același tavan-galantar, e pusă la fiert într-o oală de bucătărie, așezată pe un reșou. Suspans imprevizibil, sau improvizat: reșoul nu pornește! Pe vine, în pielea goală, evident depășită de situația tehnică (deci, e pe bune!), Aleksova caută să combine actoria cu bucătăria și cu depanarea obiectelor electrocasnice, improvizând la greu. Ura: după 8-10 minute de chin, a reușit! De bucurie (sau ca să-i vină inima la loc?), deschide o fereastră ce dă spre stradă, fix pe corso-ul timișorean. Slavă cerului, nu stă prea mult în fața ei. Și nici nu se aud de jos chiotele excitate sau oripilate ale trecătorilor.
Spectacolul continuă, tot mai provocator (scuze, alt eufemism nu am găsit). La fel de nud absolut, femeia cu inima frântă (Inimă nu fii de piatră!) și cu celelalte inimi recuzitar-sângerânde la îndemână, apucă încă una, o vîră într-o colivie de păsărele, privind-o duios, își ia telefonul în gură (din aparat se aude o muzică de efect), își leagă o altă inimă de gât, întinde pe jos un cearceaf alb, își așază, la marginea lui, șase sticle foste de bere - acum pline cu vopsea - pe care începe apoi să și le toarne, una câte una, pe corpul deja ornat peste tot cu destul roșu-sângeriu, rămas de la precedentele îndeletniciri cardio-măcelărești. Roșu, galben, verde, albastru, violet. Curcubeu terestru peste imacularea cearceafului, sau ceva din emblema mișcării LGBT? Mister și ceva suspiciuni, totuși confuze.
Mai departe... Coborâm cu picioarele pe pământ! Spectatorii sunt invitați să scoată, fiecare de sub scaunul lui, câte o cizmă, așezată în prealabil acolo, cu cine știe ce dichis conceptual. E scris tot mai adânc: conformism burghez, sau dimensiune participativă modernă? Nici o surpriză - aproape toți colaborează, ducând - la solicitarea actriței - încălțările pe scenă, sub inimi. În cinema-ul mut sovietic, asta se numea "montaj de atracții". Personal nu gândesc la fel... și mă tem că nici creatorii spectacolului. Treaba lor... treaba mea.
Reprezentația continuă. Inima din oală a început să fiarbă și, mai nasol, să cam miroase. Căci (grijulie), Aleksova avusese grijă să închidă fereastra... nu cumva să răcească. Strănuturi și alte alea nu cred că erau prinse în conceptul scenic. De undeva răsună alte acorduri muzicale, fragment din Lacul lebedelor, pe care Aleksova dansează cu grația ei imbatabilă. Când termină, din același tavan cu de toate îi coboară un lanț gros. Ce-o mai fi? Apoi, din falsele arlechine, femeia trage, gospodărește, două butoaie albastre, din plastic (din cele în care unii blocatari mai gospodari își pun varza la murat), pe care și le instalează de o parte și de alta a corpului său fizic. Mai scoate la iveală două furtunuri pe care le vâră, fiecare în câte un butoi, și un compresor care le unește și care, odată pornit, declanșează o forfoteală zgomotoasă în recipiente, amplificată de microfoanele instalate lâgnă ele. Ține în mâini drăcia de formă cilindrică și vibratorie, iar mâinile în față, cam așa cum îți țin unele cucoane poșeta. Un pic cam obscen, poate, dar totuși mai ușor de priceput. Față de inimile cu cizme sau cele purtate precum craniul lui Yorick...
Surpriză (pentru unii, poate că nu foarte plăcută): eroina se îmbracă cu o salopetă albă, cu glugă, cizme de cauciuc în picioare, ochelari mari, de protecție... zici că va începe să decontamineze un teren. Interesant... poate că lucrurile se vor lega, cumva. Da, mânuind niște role de staniol cum se folosesc tot pe la bucătărie, acoperă cu ele petele colorate de vopsea, cu care se împroșcase mai devreme și scurse băltoacă pe podea. Inima din oală fierbe cu bulbuci și cu abur cam grețos, între noi fie vorba. Bine că cizmele soldățești erau noi căci, dacă ar fi fost la mâna - sau, mă rog, piciorul al doilea...
Te uiți la ceas - oare cât mai ține? Am fost avertizați că spectacolul are o durată variabilă, între 3 zile și doar 60 de minute. Acum, au trecut vreo 75, dar dacă scoți defecțiunea reșoului... însă nici vreun semn de final nu se arată. Ca la orice postmodernism ce se respectă.
Actrița mai privește odată, parcă cu drag, inimile sângerânde, atârnate de sârme. A mai înșfăcat una, pe care a pus-o la băițuit (?) într-un alt recipient. Bucătarii spun că așa se frăgezește, adică se moaie carnea. Sperăm să nu se recicleze și să ajungă în meniul cinei ce va să urmeze.
Două termosuri inox sunt apucate cu aceleași mișcări precise, acum parcă ușor robotizate. Se deșurubează un capac când.... pfffuuuffff! O mică explozie cu degajare puternică de abur. Actrița primește șocul în față, îl aruncă și fuge, cu o autentică disperare, în culise. Mizanscenă? Da de unde... accident. Unul cât se poate de real și de primejdios. Echipa tehnică se precipită spre locul de refugiu al Aleksovei. Lumea a priceput. Stupoare... îngrijorare. Aici nu (se) mai joacă nimeni. Game over. În câteva minute, spectatorii năuciți de tot ce văzuseră, se intersectează - în timp ce evacuează sala - cu o mulțime de intervenționiști de-ai Doctorului nu Faustus, ci Arafat: paramedici, medici, pompieri, polițiști.
Ce-a fost asta, oameni buni?! Textul de prezentare spune așa: "Inima. Mușchi care îi conduce pe toți, chiar și pe cei fără inimă. Pompă împovărată cu dezordinea vieții de zi cu zi. Metaforă. Fierbinte ca focul sau rece ca gheața. Simbol care îndură totul, inclusiv viața într-o cușcă. Organ care salvează vieți. Mâncare pentru câini".
Experiment. Nemaivăzut. Șocant. Spectacolul lumii. O lume... completați dv cu ceea ce credeți de cuviință. Eu vă pot asigura doar de rigoarea reportericească a înregistrării și relatării, firește că de la fața locului.
(foto: Marcandrea)