Două lumi aparent contradictorii, aduse laolaltă: lumea șoselelor interminabile și a curselor fără număr versus săli de teatru, actori și spectacole. Două dimensiuni ale realității, altfel inaccesibile unei categorii sau alteia. Când poate un șofer de tir să fie actor într-un spectacol de teatru desfășurat într-un tir în mișcare și când pot eu să iau parte la o întreagă orchestrație scenografico-tehnico-regizorală care să mă surprindă de la plecare (la propriu), până la întoarcerea în stația proaspăt spălată de ploaia de vară târzie de la Punctele Cardinale din Timișoara? Pentru că, într-adevăr, Cargo Berlin-Timișoara este, așa cum m-a pregătit și Ana Maria Ursu, directoarea Teatrului Basca, o experiență: pe cât de imersivă, pe atât de spectaculoasă, în care ideea de privit din mai multe perspective e pe bune: de la vizorul dronei, la transmisia live din cabina tirului, până la micile scene regizate - dar care par spontane - desfășurate pe tot traseul. Teatrul Basca și casă de producție teatrală Rimini Protokoll au gândit un traseu simbolic care, pentru un localnic ca mine, are dimensiuni aproape hipnotice. De câte ori n-am ajuns prin intersecțiile din afara Timișoarei, privind un peisaj industrial și plictisitor, de șes infinit, prin care am trecut de cele mai multe ori cu mintea la ce va urma. În schimb, aici se schimbă perspectiva: cei doi șoferi-actori, Denis Iancu și Dalian Lucian Deac, și-au asumat un dublu rol: cel de șoferi ai unui camion care transportă 46 de spectatori ("încărcătură vie" - o replică din piesă), plus un rol autobiografic de povestitori ai experienței lor de "întoarcere acasă" de prin turele lor de câte o săptămână prin Europa. Povești despre trecerea timpului, lupta implicită cu oboseala, despre preferințe muzicale, scopul lor în viață, cine-i așteaptă acasă, de ce fac asta... Până la urmă, un discurs și un dialog existențial care depășesc fascinația plimbării în sine. Pentru că și aceasta este fascinantă, alternând peisaje live (prin privitul afară, în timp real, prin acel vizor cât un ecran de cinema), cu peisaje înregistrate (ruta Berlin-Timișoara), plus scenetele atât de bine regizate, marca Andrei Ursu, încât par accidentale și coincidențiale. Făcând înconjurul unui sens giratoriu de la ieșirea din Timișoara, pe undele muzicale ale unui celebru vals vienez, atunci când șoferii povestesc despre trecerea dinspre Germania în Austria, cu toată frustrarea ca România să nu fi fost primită în spațiul Schengen, mă transpun direct într-o scenă de teatru absurd și un pic de Flying Circus (al eternilor Monthy Python). După care, la alt sens giratoriu, unde se vorbește de sutele de mii de kilometri parcurși de un tir în timpul vieții sale, făcând înconjurul lumii de o sută de ori, ești transpus într-o altă perspectivă, una cerească: deasupra imensei cruci cu Isus din centrul sensului, ochiul dronei veghează. Și transmite live, arătându-te de undeva de sus, de deasupra depozitelor de camioane, de deasupra milioanelor de kilometri parcurși și deasupra multitudinii de poluanți care ar fi "ucis și ultimul dinozaur" (timp în care TIR-ul trece taman atunci pe lângă un mesh-reclamă la un parc de aventură cu "dinozauri"). Din ochiul dronei, înapoi la propria privire din interiorul camionului, privind un cer cu nori grei și raze de soare ușor mistice, scăldând un peisaj pe care l-am văzut de zeci și zeci de ori: în drum spre Budapesta, în drum spre aeroport, în drum spre Viena, în drum spre "un țărm frumos, stăpânit de Oz", când observ că cineva cântă live, de sub umbrela roșie, prin picurii de ploaie care cad peste cabina tirului manevrat de cei șoferi-actori. E Jacqueline Kohl, actrița pe care o știm din mai multe producții ale Teatrului Basca, cea mai recentă fiind Zambara Kabarett. Și înaintând prin drumul ca playlist cu câte un Highway to Hell (AC/DC pentru generațiile X, Y, Z) sau printr-un Hero al unei Mariah Carey (aveam și eu o casetă cu Best of prin clasa a cincea), îmi dau seama că cei care râd la scenă sunt cei din generația mea, o generație care a trecut prin vize și vame și un vis de călători, oricum și oriunde, atâta timp cât era "în afara granițelor". Doar că drumul către "casă" e pentru fiecare diferit și are o altă simbolistică. De aici și curiozitatea unei perspective a cuiva care trăiește în condiții aproape de neimaginat pentru mulți dintre noi, cu teama de furt din camion, cu teama de a adormi la volan, de a fi prins în "stau" cu orele, de a nu-ți vedea familia cu lunile, de a nu ști ce-ți aduce ziua viitorului de mâine în care camioanele vor fi autoconduse. Pentru că pe pilot automat ești și tu și eu când trec pe lângă un TIR cu câte o cruciuliță luminoasă la bord și n-am idee ce se întâmplă acolo sus, într-o cabină ca o casă mobilă, în care timpul se scurge când cu viteza unui melc supărat, ori cu viteza unui unicorn fascinat de următoarea destinație. Și imaginația poetică ar putea merge departe, dacă realitatea nu ar fi mult mai dură de atât și de multe ori, mult mai ingenioasă.
Cargo Berlin-Timișoara, o experiență de schimbare de perspective și trăiri multiple: de la momentele de tăcere, aproape apăsătoare, la momentele-surpriză, aproape de iluzie optică, te transpun într-o lume cu opriri în parcări imense, ticsite cu mașinării și motoare puternice, manevrate de niște oameni ale căror povești aproape că nu le vei cunoaște niciodată. Și da, înțeleg din nou ideea celor de la Basca, de a aduce poveștile invizibile în lumina reflectoarelor, într-o lume în care a fi sau a nu fi nu ține de dialoguri socratice, ci de viața de zi cu zi, petrecută pe autostrăzi și prin parcări, prin hoteluri și dispecerate.
Și întorși la Bastion, într-o capitală europeană a culturii, aproape de Punctele cardinale de lângă nou renovata Piață a Unirii, după o călătorie cu un TIR prin ploaie, mă dau jos din povestea celor doi șoferi de tir, acum actori, și-mi dau seama unde sunt: într-un spațiu liber de expresie și la o existență chiar faină. Ultima reprezentație Cargo Berlin-Timișoara se întâmplă în această sâmbătă, pe 27 mai 2023. Dacă ești în Timișoara și mai prinzi bilet, fii acolo!
Spectacolul din Timișoara se bazează pe cel din Bulgaria - Cargo Sofia X, pus în scenă în 2006, însă pentru varianta timișoreană doi șoferi români sunt inspirația principală. Spectacolul a fost finanțat de către Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara și are ca partener MARACANA.
Rimini Protokoll
Renumita casă de producție teatrală Rimini Protokoll a fost fondată în anul 2000 de Helgard Haug, Stefan Kaegi și Daniel Wetzel, devenind o referință în lumea teatrului datorită ideilor unice, dând viață unor spectacole care au uimit publicul.
Teatrul Basca
Teatrul Basca s-a înființat în Timișoara, desfășurând proiecte de teatru, film, muzică și circ cu, pentru și despre persoanele aflate în dificultate. Teatrul promovează înțelegerea și creează legături între comunități, iar publicul lor are ocazia să pătrundă în lumea interioară a grupurilor vulnerabile, promovând empatia și conștientizarea.
Cargo Berlin - Timișoara
Concept: Stefan Kaegi
Regie și scenariu: Jörg Karrenbauer
Management Producție Rimini Protokoll: Maitén Arns, Jörg Karrenbauer
Management Producție Teatrul Basca: Ana Maria Ursu
Dramaturgia: Andrei Ursu
Cântăreață: Jacqueline Kohl
Assistant Director: Cristina Băldău
Șoferii de tir//actori: Denis Iancu, Dalian Lucian Deac
Sunetist: Cristian Popescu (Jimmy)
Artist Vizual: Flavius Marușca
Design: Dan Ungureanu
Foto: Diana Bilec