Tot ce are mai bun Elektra vine din întâlnirea dintre imaginația ultra-poetică a regizorului, spațiul de joc delimitat de pereții de piele pulsatili, moi, vibranți, vorbind despre viață și livrând adesea moarte (scenografia: Dragoș Buhagiar) și traseele vizuale & tușele auditive hipnotic - acaparatoare (light design: tot Botond Nagy; muzică originală & sound design: Claudiu Urse). Acolo, în acele scene inundate de lumini stranii și contextualizate de sunete inexplicabile, rostirea actorilor e justă și gesturile lor desenează tablouri memorabile. În acele scene, răzbunarea și iertarea, curajul și lașitatea, iubirea (de frate, de soră, de mamă) și ura (de frate, de soră, de mamă) își pierd contururile și se contopesc în acel ceva învăluitor pe care ne-am învățat să-l numim poezie. În acele momente, Elektra propune poeme sub formă de tablouri-vivante / instalații performative.
Electra (Csilla Albert) știe și rostește adevărul despre crima mamei ei, Clitemnestra (Enikő Györgyjakab) și a celui de-al doilea ei său soț, Egist (Lóránd Váta). Cei doi l-au ucis pe regele Agamemnon, tatăl Electrei, și i-au furat tronul. Bizuindu-se pe dramatizarea lui Ágnes Kali pornind de la textul lui Sofocle, Botond Nagy accentuează asemănările cu Hamlet-ul de peste 2.000 de ani. Pentru reașezarea lumii pe drumul cel drept și înfăptuirea dreptății, Electra are nevoie de brațul fratelui Oreste (Tamás Kiss), salvat în fragedă pruncie de la moarte sigură prin trimiterea departe de noua pereche regală. Creșterea și educația lui Oreste revin Învățătorului / Pedagogului (Róbert M. Kardos) care îi pregătește pașii pentru revenire și înfăptuirea răzbunării tatălui. E ceva din acel părinte Lorenzo din Romeo și Julieta în felul în care Învățătorul înlesnește reîntâlnirea dintre Electra și Oreste și punerea în fapt a planului lor.
Soră a celor doi, Crisotemis (Eszter Román) știe la fel de bine adevărul despre uciderea tatălui lor, dar alege să tacă și să trăiască în tăcere la curtea mamei ucigașe. Înfruntarea celor două surori e metafora eternei înfruntări între cei care acceptă compromisul și cei care aleg revolta. La final, în plan secund, Crisotemis cară, alături de fratele și sora ei, sacii transparenți în care se află cadavrele nelegiuiților. A ales, până la urmă, calea dreptății sau doar s-a adaptat noii realității și e gata să slujească noilor stăpâni?
Durata de doar 70 de minute pare să dăuneze ultimei premiere stagionale a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. E parcă prea puțin timp pentru ca relațiile dintre personaje să se consolideze, pentru ca adversitățile să se adâncească, pentru ca întreg conflictul să pună stăpânire pe scenă și pe spectatori. Faptele se derulează pe repede înainte, implicațiile lor nu apucă să se sedimenteze, ecourile contemporane ale străvechii povești (înscrisuri în engleză pe elementele de decor - graffitti pe pereții cetății anunțând înfăptuirea dreptății de către cei fugăriți de putere; un aspirator de frunze & de sânge, un ventilator ce produce o minunată scenă de glamour / revistă glossy - adorația pe care presa & societatea pop / de consum o oferă puterii, fără a-i chestiona trecutul / moralitatea) sunt evocate sumar.
Ca un volum de versuri predat editurii înainte de vreme sub presiunea tiparului, totul se termină prea repede. Frumusețea miezului ar fi cerut coperți despărțite de mai multe pagini.
(foto: Biró István)