Direcția de scenă a producției bulgare aparține Margaritei Mladenova, regizoare care notează fraze fulminante, analitice, despre teatrul beckettian (aflăm din caietul de sală), dovadă a pătrunderii empatice în esența universului fictiv al scriitorului irlandez. Iată câteva note edificatoare ale acestei empatii: "Teatrul lui Beckett poate fi numit un teatru crud, un teatru al inevitabilului. Un teatru pentru perdanți, «aruncați» în existență, condamnați la «eternul azi»". Și referitor la cuplul bătrânilor din piesă: "Durerea ca modus vivendi; ca salvare de neant. Celălalt ca unic sprijin". Un vizionarism sumbru, au spus mulți alții, neguros, dar în care palpită minunea de a fi în viață. Lumina realității fruste.
De o bună cunoaștere a spiritului beckettian dă dovadă și actrița Svetlana Yancheva, interpreta monologului întrerupt de câteva replici scurte venite din partea partenerului de scenă Rashko Mladenov. Bărbatul sprijin, redus la "bun de replică" în universul de trăiri acaparante al femeii. Aranjarea moviliței în care se cufundă treptat Winnie cunoaște o insolită rezolvare în plan vertical sub forma unui cerc (perfecțiune) devenit treptat sferă luminoasă ce se închide în final cu Winnie în interiorul ei. O bulă în care se închide o viață, o persoană, o zvâcnitură umanoidă, ca personajele din proza lui Beckett, un Pim alături de alt Pim. Se încheie un ciclu existențial. Sugestia găsită de scenografa Nikola Toromanov e ingenioasă în sine, merită aplaudată. O rezoluție vizuală inedită peste clasica moviliță butaforică. Astfel conceput decorul, Winnie nu e înghițită pur și simplu în pământ, ci se află în mijlocul unui cerc simbol al perfecțiunii existențiale pentru orice muritor de rând. Încadrate în acest cerc sunt toate obiectele de care se folosește oricine în viață pentru a-și ușura traiul, pentru a se răsfăța: poșetă, oglindă, lupă, umbrelă, periuță de dinți. Efectele muzicale parcă sunt impregnate în curgerea cuvintelor și au efecte de memento mori cu rezonanțe sinistre în intenția lui Hristo Namliev.
Textul beckettian este de mare subtilitate conotativă în simplitatea lui. Este un poem teatral al recunoștinței fără margini în accepție religioasă, etică, sentimentală. Svetlana Yancheva pune în evidență micile bucurii ale zilei trecute în revistă de Winnie într-o locvacitate delirantă, segmentată, acerbă. Poate că actrița lasă prea puțin spațiu între sentimentele exprimate spasmodic. Da, a vorbi este un mod de a-și dovedi că există. Încă există. Ritmul monologului este adesea frenetic. Bucurii și amărăciuni se amestecă. Amintiri nostalgice o năpădesc și o fortifică. Așa e viața. Împletirile de cuvinte o leagă de viață. De la rugăciunea de mulțumire murmurată către divinitate, până la momentul victorios (desigur simbolic) al deschiderii umbrelei, se succed sumedenie de trăiri și emoții, înregistrate ca momente intime de mare tensiune și tandrețe ale trecerii prin viață. În spectacol, umbrela - victorie a zilei - are dimensiuni fabuloase și imediat după ce este deschisă, arde subit. Ca un chibrit, ca o emoție ajunsă scrum. Ochii sunt îmbătrâniți, obiectele sunt îmbătrânite, atinse de degenerescență. Totul îmbătrânește, totul este amenințat de neant ca regatul lui Béranger din Regele moare. Totul moare cu fiecare ființă care moare. Dar ce zile frumoase am trăit! O, ce zile frumoase și fericite am trăit! Frumoase, fericite, chiar în nefericire.
(foto: Yana Lozeva)