Greu, foarte greu de transpus pe scenă problematica romanului camusian. Și totuși, cutezătorii interpreți se ambiționează să o facă în maniera unui teatru-lectură, mizanscenă asezonată cu multă mișcare într-un spațiu de joc pustiu, marcat doar de mai multe scaune așezate în formă de U, închipuind, ca în piesa ionesciană amintită, alte personaje ale romanului. Un spectacol greu, multiplu solicitant pentru simpaticii și talentații Marie Jung și François Camus.
Din masa eroilor cărții sunt conturați mai clar medicul Bernard Rieux (Marie Jung, în haine albe) și jurnalistul parizian ajuns la Oran pentru un reportaj despre epidemia de ciumă (Raymond Rambert). Lor le sunt rezervate două scaune albe, așezate central, în contrast cu celelalte. Glisarea actorilor dintr-un personaj în altul se produce rapid, pe neobservate, astfel că jocul devine un patinoar special conceput pentru întreținerea iluziei multiplicității. Deslușim câteva siluete fugare: Jean Tarrou, care organizează echipe de voluntari pentru a lupta cu ciuma; Părintele Paneloux, care face apel la credința în Dumnezeu; funcționarul Joseph Grand, care se chinuie să scrie un roman; Mama doctorului Rieux, mereu temătoare pentru viața fiului. Transfigurărilor subite, sugerate doar, cu puține elemente vestimentare schimbate (costume: Denise Schumann) li se adaugă vocea naratorului, despre care aflăm că este a doctorului Rieux, cel care acționează întru salvarea oamenilor din ghearele morții și analizează rațional situația creată. Sunetele traumatizante, inserturile hârșâite și chițcăitul șobolanilor (realizator: René Nuss), însoțesc unele secvențe, cu trimitere la exasperarea celor ținuți în carantină ca într-un ghetou.
Cu imaginație, ba chiar multă imaginație, din partea spectatorilor, se simte intenția regiei de a schița imaginea unei societăți în criză severă, proiectată pe mai multe planuri, desigur, simbolice. O criză sanitară reală, o ciumă bubonică inspirată din holera ce a bântuit prin Oran și a ucis mare parte din populație în 1849. O criză socială și politică de mare gravitate, cu ascendență în nazism și în rezistența franceză din timpul războiului. O criză morală, o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. O criză a conștiinței individuale. O criză precum pandemia Covid, care deturnează brusc viața societății din făgașul normalității. O criză actuală așadar și oricând posibilă sub diferite forme de manifestare. O criză, o boală precum rinocerita. Căci rinocerita, boala morală și ideologică asociată legionarilor de la noi, iată, nu poate fi eradicată și izbucnește mereu, periodic, sub forme extrem agresive, făcând victime și în prezent.
Aș fi dorit o oglindire a gradării apariției ciumei de la primul șobolan întâlnit de medicul Rieux pe coridorul spitalului, ca primul rinocer văzut de Béranger și prietenul său Jean alergând liber pe stradă. Scena în care Rambert e atins de virusul ciumei și se zvârcolește pe jos mi-a amintit de secvența când Jean se transformă în rinocer. Ca opere deschise spre semnificații metafizice, analogiile scenelor sunt, cred, necesare, elocvente în sine. Un paralelism transparent exprimă atacul virusului asupra unuia și voluntarismul celuilalt de a accede la gloată. Amândouă cuprinse în acest cerc al interdependenței față de o societate bolnavă.
Albert Camus nu acuză, dar observă și analizează cu maximă exigență fenomenul crizei. De pe principii înalt umaniste, el își declină încrederea în progresul omenirii în afara moralei: "Acum știu că omul e capabil de fapte mari, lucruri îndrăznețe, dar dacă nu e în stare de un sentiment mare, nu mă interesează." Spectacolul pune în evidență multe din meditațiile scriitorului ca la o relectură, ca la o plăcută reîntâlnire cu universul scrierilor sale. Introducerea în economia spectacolului a preotului Paneloux prilejuiește divagații pe tema divinității și a configurării sintagmei "sfânt fără Dumnezeu" încadrată în etica socială curentă.
Desigur, nu putea să lipsească fraza repetitivă la care s-a poticnit funcționarul Joseph Grand în scrierea romanului său: "Într-o frumoasă dimineață de mai, o zveltă amazoană, călare pe o somptuoasă iapă alezană, parcurgea, prin mijlocul florilor, aleile din Boulogne..." Frază ironică, delicioasă, care a ajuns să semnifice nehotărârea și blocarea scriitorului în alegerea perfecțiunii stilului.
Spectacolul trăiește exclusiv din ilustrarea textului camusian, fără încărcătura imagistică propriu-zisă, necesară mizanscenei. Dar textul e cu adevărat un deliciu actualizat, de care unii aproape uitaseră.
(Foto: Bohumil Kostohryz)