"Poetă, romancieră și traducătoare, Nora Iuga este, la cei 92 de ani ai săi, un personaj unic pe scena literară contemporană, aducând un mix aparte de spirit ludic, carismă și autoironie. Iată povestea scriitoarei ale cărei cărți au fost interzise de comuniști pentru... "erotism morbid". Documentarul ne invită să descoperim natura acestui erotism și felul în care încă îi influențează Norei scrisul și perspectiva asupra vieții, dar și să aflăm secretul tinereții fără bătrânețe."
Foarte iubită de lume, poetă chiar interzisă preț de 8 ani, din casta oniricilor, alături de Dimov, Țepereanu & Co. - un om care găsește bucurie și scăpare în vise, în viață, în singurătate, în oameni, un om care are o constantă nevoie de oameni pentru a supraviețui în lumea asta, pe care o face mai frumoasă cu fiecare cuvânt al ei.
Chiar săptămânile trecute am fost în vizită la un poet, la casa din Cluj, l-am prins pentru câteva zile pe aici și chiar s-a întâmplat să povestim despre onirici la un vin. Sunt absolut îndrăgostit de Dimov, de Cartea de vise a sa, așa că ascultam cu sufletul la gură. Fiind așa și în ce privește Lebăda cu două intrări a Norei, volumul care o însumează cel mai bine pentru mine ca vis infinit, revelație în reverie, evident că tot filmul am sorbit fărâma de viață care ne-a fost făcută cadou.
Vai Cum Trișez
cum îmi amestec eu amanții
viii și morții
în această tavernă
numită poezie
mi-a plăcut totdeauna frivolitatea
ciorapi negri unghii roșii
îți dai seama ce greu duc azi
această sacoșă
E uimitor spiritul femeii ăsteia de a privi senin și aparent detașat viața în deplinătatea experiențelor ei (destule, la o vârstă respectabilă deja) și de a transmite căldura tuturor lucrurilor, așa cum (sau poate chiar mai bine decât) o face în scrisul ei. E un dialog continuu și complet despre procesul de a scrie și despre implicațiile vieții în scris și a scrisului în viață. Mereu umilă, dar conștientă, foarte împăcată cu toate, ba chiar distrându-se într-o lume a bărbaților, dominându-i și rămânând în gândul și în sufletul lor pentru multă, multă vreme. Totul e un zâmbet. Cea mai mare realizare a ei rămâne în continuare Tiberiu, băiatul ei, despre care își dorește doar să o mai iubească așa cum făcea în adolescență, să aibă nevoie de ea.
Profund neiubită de critica literară, dar iubită de oameni, de cititorii de altă factură, de altă perspectivă. Nora a învățat o viață cum să gestioneze tot ce primește, pe calea realității ori a visului. A reușit să rămână neperturbată și întotdeauna să se vadă "mai sus de lucrurile astea" (cum ar zice Bukowski). Visul ei cel mai mare a fost să devină actriță, a dat și admitere la Conservator, după cum ne-a povestit la discuția de după film, dar Radu Beligan (membru al comisiei la vremea aia) i-a spus că nu o să ajungă niciodată actriță din cauza unei probleme cu dicția. Iată că, ani mai târziu (începând din pandemie) Carla Teaha s-a asigurat că-i împlinește și visul ăsta.
Un om cu adevărat demn de un film, cu intimități pe care nu le-am fi cunoscut niciodată altfel. De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin e filmul ăla de suflet, maleabil în orice context, pe care totuși recomand să-l vedeți în cinema, să vedeți cum poate angrena sinceritatea brutală și totuși candidă o sală întreagă, o bucată frustă de viață, cu tragicul și comicul ei, cu o solaritate a perspectivei absolut de invidiat. Mă abțin cu greu să nu vă dau spoilere, farmecul Norei vine tocmai din spontaneitatea ei, din râsul plin și din privirea caldă, din bucuria pură de a trăi. Un film cât suma lecțiilor de viață de care ai nevoie, într-un îndrumar către fericire, finalmente.
O sală plină, eu ba cu lacrimi în ochi, ba râzând, tot filmul, discuții cu Cărtărescu la Bookfest și - în toate - spiritul ludic care o definește pe Nora.
À la recherche du temps perdu
și-acum c-am schimbat ora
cu seneca m-am certat
cu montaigne am jucat hora
și mereu am câștigat
goodbye baby, mă grăbesc
vine-un somn ori vine-o moarte
în hamacul beautiful
pokerul îmi dă tutun
și bucate pentru drum
toba bate bum bum bum
ce parfume ce povești
și ce clești
Nu mai e la modă în avant garde, după cum nici neo-extrem-contemporanul, nici postmodernul nici postumanul nu mai pot face, oniricii ne rămân totuși o cale să visăm, să accesăm fantezie pură, suprarealism, toată aparenta defocalizare, luare în balon a temelor grave, tot melosul clădit lângă etos sub umbrela curentului acestuia mitico-legendar și irepetabil. Fără să ne dăm seama, ne întoarcem mereu acolo, pentru că avem nevoie să visăm. Eu de asta m-am îndrăgostit, asta am căutat și imitat în poezie, iar documentarul acesta despre Nora Iuga mi-a adus aminte să mă bucur de viață și să iau tot ce mi se întâmplă senin, cu zâmbet.