Așa cum mă bucur când regizorii de teatru românesc aleg texte ale scriitorilor noștri pentru a face din ele spectacole, am fost de-a dreptul încântat că o scriitoare (oricine ar fi fost ea) a devenit eroina, la propriu și la figurat, a unui film. Un asemenea eveniment aruncă o lumină asupra întregii noastre lumi literare, pe care Nora Iuga o ilustrează exemplar. În fond, pe ecran e vorba, indirect, și despre ceilalți scriitor români.
Publicul din sală era preponderent feminin și - dacă e să mă refer la vârstă - din generații și promoții aflate în urma mea, un public tânăr și foarte tânăr așadar, și cu un look, așa-zicând, corporatist. Aparținea, în mod evident, unor alte lumi profesionale decât aceea a scriitoarei care devenise actriță și își juca propriul rol. Proiecția avea deci o serioasă doză de risc, fiindcă un alt public decât acela obișnuit al lansărilor de carte se putea plictisi la filmul care rula pe ecran ori, și mai delicat, putea să nu înțeleagă mare lucru din confesiunile Norei Iuga. În lumea noastră, aceasta e o scriitoare de toți cunoscută și recunoscută. Dar notorietatea infra-literară nu garantează transferul de sens, de poveste, de istorisire, de discurs către lumile altor profesii. Nu mai trăim în epoca dinainte de 1989 când Scriitorul (cu majusculă) capitaliza un prestigiu simbolic care era același pentru întreg publicul românesc. Publicul acela omogen și omogenizat prin împotrivirea la ceaușism s-a diferențiat, s-a fragmentat și s-a specializat în deceniile de libertate, s-a "nișat", și atunci notorietatea și chiar valoarea literară nu mai garantează câtuși de puțin un efect notabil de receptare în alte nișe decât aceea scriitoricească.
Pun lucrurile în această perspectivă socio-culturală și istorică tocmai pentru a se vedea ce performanță a reușit tânăra regizoare Carla-Maria Teaha cu filmul ei despre Nora Iuga. Nu numai că Nora Iuga a "trecut", cum se zice, ecranul, dar publicul tânăr, feminin și corporatist de care eram înconjurat a primit filmul cu un entuziasm nescontat. În sală au fost reacții spontane ca la un spectacol de teatru - într-atât de cuceritoare s-au dovedit umorul, sinceritatea, autenticitatea, dezinhibarea Norei Iuga, o nonagenară tânără la minte și la suflet, care părea să aibă vârsta mentală și emoțională a celor care o priveam. Un fluid cald a circulat pe toată durata filmului între ecran și sală, între eroina documentarului și spectatori.
Documentarul a fost conceput într-un mod interesant, ca un road movie în "glasul roților de tren" conjugat cu lumea domestică, intimă a scriitoarei filmate în apartamentul ei de bloc și mediul de lucru. Pe o axă, filmul a urmărit o călătorie "epică" făcută împreună cu Nora Iuga către Occidentul (prin Austria, spre Germania) unde scriitoarea urma să participe la un Târg de Carte. Secvențele și episoadele călătoriei, presărată cu peripeții care au dat sare și piper cinematografic, au fost savuroase: mai întâi prin imaginile pitorești din tren, din gări, cu "fauna" lor specifică, și apoi prin felul mai mereu neconvențional în care Nora Iuga se comporta în acest train movie. Confesiuni impresionante au fost făcute pe un ton extraordinar de firesc, așa, ca în joacă sau ca într-o conversație între două prietene. Tânăra regizoare a știut să-i câștige scriitoarei încrederea, un anumit tip de încredere profundă care predispune la sinceritate fundamentală, la intimitate împărtășită și la confesiuni "violente", vorba lui Nicolae Breban (un alt scriitor mare, de curând devenit și el nonagenar, care ar putea fi la rândul său erou al unui asemenea film). Pe axa călătoriei am asistat astfel la un dialog purtat de-a lungul a mii de kilometri, cu camera de filmat la îndemână și cu auto-explorări uluitoare ale scriitoarei care și-a pus viața, inima, mintea, subconștientul în mâinile unui public larg care nu o cunoștea; și care acum o descoperea cu fascinație.
Confesiunile în dialog au continuat, firește, și pe cealaltă "axă", aceea domestică, în care scriitoarea se mișca printre cărțile și manuscrisele ei, bătea la o mașină de scris dinaintea computerelor, mergea la bucătărie să prepare ceva, primea un tort de ziua ei și plângea în direct de emoție, participa online la o lansare de carte, ieșea la plimbare prin cartier cu mască pe față, fiindcă mare parte din scene s-au filmat în vremea pandemiei, a izolării și distanțării sociale. Dacă în secvențele Călătoriei peisajul geografic și uman se schimba necontenit, în episoadele acestea domestice și "statice", riscul era ca filmarea să fie ori bătrânicioasă, în genul reportajelor de pe vremuri cu "tovarășii scriitori", ori cu efecte construite vintage, de atmosferă decadentă, ceea ce ar fi fost mai incitant, dar ar fi făcut un halou "artistic" în jurul Norei Iuga. Nu a fost însă cazul.
Mi-a plăcut mult că perspectiva cinematografică a fost, aici, una modernă, fără efecte "poetice", fără muzică clasică asociată îndeobște cu domnii scriitori, fără o atmosferă construită de regizoare peste ceea ce apartamentul acela de bloc oricum degaja. A fost evitat, din fericire, (contra)modelul Scriitorului-cu-Mâna-la-Tâmplă, al Artistului Meditativ și Sapiențial, al Creatorului de Literatură Mare - și a fost surprinsă cu o autenticitate remarcabilă o scriitoare în carne și oase, cu vârsta ei realaă, cu riduri, care țăcănea un poem la o mașină de scris și își arăta fără fasoane intelectualiste "țăcăneala" de poetă și romancieră cum nu sunt două în literatura română. Sunt destul de convins că unii dintre spectatorii care au văzut acest film se vor apuca ei înșiși de scris, de scris orice, poezie, proză, teatru, epistole, jurnal, așa cum studenții lui G. Călinescu (printre care și tânăra Nora Iuga) se repezeau după un curs al acestuia la Bibliotecă, să citească tot.
Când am ieșit de la MȚR, afară era o vreme scârboasă de noiembrie, cu lapoviță și un frig pătrunzător, dar mai toți aveam în noi ceva rezerve de căldură umană de la filmul cu și despre Nora Iuga. Rezerve păstrate, iată, și în februarie, când scriu această cronică.