Concentrat într-o oră și cincisprezece minute, spectacolul este alcătuit din mai multe planuri prin care artistul se mișcă rapid, firesc, schimbându-și în permanență rolul. O primă dimensiune a poveștii este dată de biografia sa, din care selectează episoade pe care le rememorează prin ochii copilului care a fost. Bombele nucleare care au căzut în Japonia când abia împlinise trei ani, povestea unei verișoare cu un destin tragic, fascinația pentru teatrul umbrelor sunt doar câteva puncte din destinul celui care, acum adult, le face drum amintirilor prin lume transformându-le în artă. Din același plan biografic, dar dintr-o altă etapă a devenirii lui Kazuoshi Kushida, face parte și întâlnirea cu Faustul lui Silviu Purcărete, un spectacol pe care artistul japonez îl are în minte, ca formă artistică superioară, atunci când își construiește propriul text.
Firul biografic se împletește cu unul livresc, profund, pe alocuri greu de descifrat de spectatorul care nu e familiarizat cu spațiul cultural japonez. Construcția schematică a personajelor, transformările spectaculoase prin care trec într-un timp foarte scurt, amestecul planului real cu acela fantastic, schimbările bruște ale cadrului spațio-temporal sunt doar câteva dintre elementele pe care povestirile japoneze și formele teatrale tradiționale le împrumută spectacolului ce recreează imaginea unui Faust puternic umanizat, care se prăbușește sub povara setei de absolut. Foarte simplă, dar cu mare impact vizual în timpul spectacolului este celebra Noapte a Valpurgiei, recreată cu ajutorul teatrului umbrelor. Abia sugerate, contururile ființelor demonice se succed în spatele lui Faust, creând impresia unei lumi pe cât de inconsistente, pe atât de înfricoșătoare.
Construcția spectacolului se bazează pe alternanța rapidă a timpurilor și a spațiilor, ca și când o mână nevăzută deschide câte o fereastră spre o mereu altă dimensiune a lumii. Actorul se metamorfozează și el de-a lungul discursului teatral fluid, care întruchipează când un copil ce se întoarce de la școală, când maestrul ce-și dă sufletul demonului, când o păpușă de cârpă care, deși însuflețită, nu poate înțelege pe deplin experiența umană, lipsită fiind de înălțimea spiritului.
Trecerile de la un fir narativ la altul sunt semnalate sonor, prin bătăi puternice de tobă sau prin clinchetul unei sonerii metalice pe care personajul o atinge ușor, ori vizual, prin intervențiile scurte ale celor trei asistenți, camuflați în întunericul din spațiul periferic al scenei. Sunt însă și momente în care trecerile sunt mult mai subtile, indicate doar prin schimbări ale vocii actorului, care devine brusc stridentă, atunci când întruchipează, în dialogul cu un om, un demon.
Povestea lui Faust, așa cum și-a imaginat-o Goethe, este deplin recognoscibilă în reinterpretarea lui Kazuyoshi Kushida, conflictul, intriga, finalul, tipurile umane fiind păstrate. Contribuția artistului japonez constă în interiorizarea discursului dramatic atât de cunoscut în spațiul european și în transformarea sa într-o experiență ce îi permite spectatorului, indiferent de apartenența sa culturală la un spațiu sau altul, să călătorească, odată cu artistul, prin mituri, istorii, continente.
Istoria lui Faust, spusă în puțin peste o oră, reușește să creeze impresia ieșirii din timp, din acel timp pe care, spune personajul în monologul său, oamenii îl ciopârțesc, în loc să îl vadă ca pe un vânt ce se mișcă liber oriunde vrea, făcând inutile opozițiile între ce a fost, ce este și ce va fi. Dintr-o asemenea perspectivă, viața nu se măsoară în ani, ci în clipe care trebuie prețuite deplin și trăite fără teama că se vor termina sau iluzia că s-ar putea recupera.
Oamenii nu sunt decât niște păpuși de cârpă care visează, spune Faust spre finalul spectacolului, sintetizând prin această imagine mesajul unei piese de teatru în interstițiile căreia se adună experiențe reale, povești fantastice, cărți, spectacole, lumi cunoscute sau complet străine. După întâlnirea cu o asemenea punere în scenă, ai senzația că visul, care e viața însăși, se transformă în MIRACOL. De 30 de ani, FITS este spațiul în care nu numai că o asemenea întâlnire este cu putință, dar ea are și o continuare, de care s-au bucurat admiratorii actorului japonez și ai scriitorului Matei Vișniec. În cadrul Conferințelor FITS, cei doi au vorbit despre întâlniri ce devin prietenii și prietenii ce schimbă destine, despre cărți formatoare, despre rolul artistului în lumea contemporană și despre fascinația reciprocă dintre spațiul european și cel japonez. Lumea construită în Faust in the Moonlight / Faust sub clar de lună a căpătat, în dialogul dintre cei doi înțelepți, mai multă profunzime și mai multă strălucire. Am înțeles, urmărindu-i, că demonul din Faust pare să se fi cuibărit adânc, în inima lumii contemporane, că artistul dă un răspuns, prin tot ceea ce construiește pe scenă, la ceea ce îl frământă, exprimând prin întreaga sa ființă ceea ce nu poate fi exprimat prin cuvinte. În timp ce în fața mea, întrebările și răspunsurile păreau să se fi prins într-un dans pe care l-aș fi vrut fără sfârșit, lângă mine, un alt artist recompunea realitatea, concentrând-o într-o imagine extraordinar de expresivă. Ce poate face artistul împotriva barbariei e întrebarea retorică pe care Claudiu Popescu a desprins-o din dialogul purtat între Kazuyoshi Kushida și Matei Vișniec și pe care le-a așezat-o alături, în schița pe care a realizat-o. Câteva cifre, 24 06 2023, 12 42, două chipuri cufundate în gânduri și o întrebare ce își conține răspunsul sunt urmele pe care trecerea MIRACOLULUI prin lume le-a lăsat nu numai într-un caiet de schițe, ci în conștiința celor care au avut disponibilitatea să-l întâlnească.
