Mărturisesc că n-am avut imboldul de a scrie despre spectacolul Stăpânii cheilor, al Teatrului Național din Brno, din ultima zi a festivalului de la Sibiu, FITS 2023. Am ajuns să-l văd grație unui om generos, cu inima bătând pentru teatru, entuziasmat de Kundera. Și, cum s-a întâmplat ca după 11 zile de la reprezentația sibiană să se stingă din viață acest mare scriitor (11 iulie 2023), mi-am zis că sunt, totuși, dator cu mărturia mea de spectator în sala Naționalului Radu Stanca din Sibiu. O sală care nu a fost plină, așa cum eram obișnuit a vedea ori de câte ori am intrat, de-a lungul anilor, la un eveniment din festivalul ajuns la a 30-a ediție.
Rezerva mea s-a insinuat relativ repede, privind jocul actorilor cehi. Am avut sentimentul unei întoarceri în timp. Deși eu privesc cu afecțiune trecutul, caut să-l resuscitez pentru câte sunt de învățat din el. Și nu mă grăbesc deloc să schimb, plictisit de variațiunile acelorași forme sau speriat de amenințarea monotoniei. Dar, privind la actori, urmărind povestea, am simțit că văd o montare dinainte de '89, una dintre cele oficioase, cu ilegaliști angelici în conflict cu diabolicii regimului opresiv, între ei agonizând neafiliații, ignoranți, parțial victime și parțial contribuind la stabilitatea opresiunii. Un fel de teatru TV cu uteciști. Din pricina asta, am căutat nod în papură și am mustăcit la unele rostiri mai patetice, la limita șablonului, am fost intrigat de mizanscena intrărilor și ieșirilor din spațiul de joc.
Decorul, semnat de Pavel Borák, atrage atenția de la intrarea în sală, în absența cortinei. Este interiorul unui apartament cu două camere, despărțite de un perete, totul înălțat cu un metru de la nivelul scenei. Pe măsură ce curge povestea, aflăm că e vorba de un apartament aflat la etajul unui bloc interbelic. Povestea se derulează la interior, într-un cuib. Un cuib metaforic. Deasupra pământului dar, după cum descoperim, deloc ferit de zbuciumul din lume. Un zbucium istoric: privim la un colț din Cehia (reconfigurată, după impusa despărțire de Slovacia), devenită Protectoratul Boemiei și Moraviei, în fapt ocupată de Germania nazistă.
Kundera, născut în 1929 într-o mărginime a orașului Brno, a început să scrie această piesă în 1956 (fiind creditată oficial în 1962), fiind, astfel, debutul dramaturgiei sale, nu mult după debutul său poetic. Îmi pare că înțeleg atenția lui Kundera față de editarea operei lui de tinerețe. Aparent, așa cum arată spectacolul imaginat de regizorul Martin Glasser, am putea crede în perspectiva de tânăr comunist, chiar dacă rebel și, drept urmare, exclus din partid în acei ani de după război. Desigur că, la rândul meu, mă las dus de facila apropiere de tipologia românească. La cehi a fost, evident, o altă experiență. Citesc, într-un articol pe care i-l dedică Mirna Šolić[i], despre percepția textului ca anti-ceh! Și, acordând atenție acelui timp, ne putem imagina că, într-un sistem ideologizat, era strident să arăți familii care se acomodaseră cu ocupantul nazist, ba, mai mult, dovedeau exces de zel și se puneau în slujba acestuia. Și, într-un fel, acesta a fost primul detaliu care mi s-a părut a semnaliza profunzimea lui Kundera.
Amintitul apartament al decorului era al familiei Krůta: o cameră părinții, o cameră fata lor și soțul ei. Petr Kubes face un rol foarte bun întruchipând un fost maior încremenit în regulamente, în mecanica de rigoare, o figură-șablon,într-un fel, pentru arta modernă, care sancționează prin caricaturizare sau diabolizare acest segment social. Petr Kubes își menține personajul în limitele firești, chiar dacă este, desigur, antipatic. Putem vedea, însă, drama celui care nu-și depășește condiția de executant, care nu poate discerne între propaganda ocupantului și cultura în care a fost format. Este încărcat și cu o răceală față de fiica Alena, prin faptul că-i este tată vitreg. Și ce puternică imagine oferă scena cu stegulețele. Ocupantul defilează pe străzile țării ocupate și cere să fie aplaudat, ovaționat, vrea steagul său la ferestre. Drept care ofițerul Krůta se conformează, doar că are dilema ordinii în care le afișează.
Îmbrăcat cvasi-oficial, deși stă doar în casă, cu cravată și cu o vestă închisă la toți nasturii, cu multe segmente geometrice în alb și negru (costume Markéta Sládečková), este și ridicol și enervant și duios în vădita postură anacronică a omului care începe să îmbătrânească. Acea combinație alb-negru e o asortare cu zvastica, un mimetism care ar fi caraghios de nu ar avea consecințe tragice. Am putea spune că e vorba de omul sub vremi, extinzând semnificația la adaptarea pe care trebuie să o facă un om, în anumite împrejurări. Din spectacol nu aflăm modul în care Krůta și-a unit destinul cu soția, numită simplu, în modul slav, Krůtová, dar simpla ei replică, adresată fetei, deschide un gând. Tereza Groszmannová joacă foarte aproape de naturalețea celei care este nevoită să gestioneze posibile crize la orice pas, care trebuie să se dedice și fetei și bărbatului cu care poate avea stabilitatea unui cămin. Omul sub vremi - mai mereu -, dar personajul Krůta oferă și perspectiva reflecției la 'banalitatea răului'. Un rău în care persistă inconștient, din orgoliu, și dominat de percepția dintr-un cerc restrâns de viață. Numele maiorului înseamnă 'curcan', în cehă. E mândru de comportamentul său, explică plin de emfază reguli cazone, i se simte satisfacția reușitei unor gesturi pe care le investește cu grad de datorie. El este, în fond, unul dintre personajele principale - piesa are, în percepția mea, patru: cei trei tineri și maiorul - și se regăsește în titlu. Majitelé klíčů se traduce prin 'proprietarii / deținătorii cheilor'.
Maiorul se revendică a fi unul dintre aceștia, pentru sfera interioară a locuinței, cheile de la apartament, precizând că pentru sfera exterioară, intrarea în clădire, cel îndreptățit este portarul Sládeček (conform obiceiului european al vechilor blocuri în care portarul - administrator al clădirii - locuiește la parterul respectiv), interpretat de Martin Siničák. Sentimentul, pe care l-am avut în timpul reprezentației, că, fără a fi apropiat al limbii și culturii cehe există riscul de a rata parte din sensuri, se confirmă descoperind că numele portarului se traduce prin 'dulceață'. Ceea ce, din scriitură, deschide un sens de abordare, mai ales în conjuncție cu văditul comportament represiv al personajului. Martin Siničák nu valorifică sensul numelui, nu merge pe zâmbet mieros, ascunzând intențiile veninoase, ci se arată repede amenințător. La el nu mai este vorba de banalitatea răului, ci de-a dreptul înregimentarea de partea ideologiei criminale. Ei sunt deținătorii cheilor în piesă, în acel loc (undeva aproape de granița cu Slovacia, supusă Germaniei, dar fără trupe de ocupație), în acel timp. Au cheile, au puterea. Un timp. Și nici atunci pe deplin. Iar Kundera și asta arată, eterna șansă a rezistenței în fața colosului. Pentru că există oameni ca Jiří Nečas, oameni din seria mitologică a tinerilor cu suflet bun, non-conflictuali, care caută armonia și au îndelungă răbdare. Jakub Svojanovský îl întruchipează cu o anume inocență care-i conferă și un aer de stângăcie. O ingenuitate pentru care-l privim cu duioșie în zbuciumul cu care încearcă să convingă pe ceilalți asupra gestului bun, fără să poată rosti adevărul. O duioșie și pentru adolescentina sete erotică, ivită, uneori, ca din senin. Ei bine, el, anonimul, ajuns în acest colț neștiut de țară, venit de nicăieri, al nimănui, găsindu-și un cămin prin căsătoria cu Alena, el este cel care ajunge să dețină un set de chei. Și nu din motive de control și restricții, ci spre a salva o viață. În cavalcada intrigii care se țese prin intrarea în scenă a Věrei, fosta camaradă de rezistență a lui Jiří, ignorăm sensul minor al relațiilor dintre părinți și familia nou întemeiată a copiilor. Paradoxal, Jiří arată a fi capabil de integrare în familia soției, căutând să-și ofere și lor șansa unei vieți noi, dar evitând mereu conflictul.
Aparent, la un moment dat, pare că intrigă alegerea în dragoste a lui Jiří. În chip vădit, nou venita Věra, interpretată de Petra Lorencová, oferă alternativa potrivită lui: prin inteligență, prin miezul comunicării. Ce l-a atras pe el la Alena? Zuzana Černá are de jucat un rol dificil. Poate cel mai dificil din spectacol. Chiar dacă și al ei pare fixat într-un tipar. Erotismul din debutul spectacolului, mult mai firesc asumat de ea, aduce un aer paradisiac. Mirna Šolić citează dintr-un interviu cu Alain Finkielkraut[ii]. Erotismul (la Kundera) este "singura arenă pentru libertate și auto-exprimare. Politica, cu aureola ei nesfârșită de seriozitate, acționează ca un vaccin". Unde, desigur, cuvântul 'vaccin' are sensul popular de dinainte de pandemie. Petra Lorencová oferă, mai apoi, pentru Alena, chipuri suplimentare. Cel copilăros, inclusiv bosumflat pentru că a pierdut lecția de balet din cauza lui Jiří, cel al unei gelozii neasumate, cel al răcelii față de pasiunea soțului său, cel mofturos, al unui capriciu.
Vedem și chipul imatur în scenele cu părinții, dar cel mai puternic este al refuzului irațional de a urma chemarea iubitului. De altfel, totul stă sub semnul irațiunii. Agresivitatea portarului nazist, născută, de asemenea, absurd, din suspectarea urmelor de noroi pe preșul de la intrare, periclitând viața Věrei, pe cale de a fi salvată de Jiří, se continuă cu hazardul unei crime nedorite. Jiří devine erou fără voie. Este punctul de intensitate maximă din spectacol. Absurd și hazard, comic și tragic, încăpățânare (fie glorificabilă, din partea Věrei, fie blamabilă, din partea Alenei), totul pe seama unui conflict de conștiință pentru Jiří.
Istoria cea mare și istoria cea mică sunt într-un turbion. Presiunea crește pentru toată lumea. Dincolo de șablon, este o cumpănă ce poate bloca pe oricine. Este un recurs la tragedia antică. Jiří are un destin. Numele său de familie este Nečas: înseamnă a-și fi epuizat timpul. Iar camera lui, camera lor de tineri căsătoriți, e pavoazată cu o sumedenie de ceasuri de perete, de diferite forme, indicând ore diferite. Obsesia maiorului, pentru sincronism în precizie, este perturbată de tânărul cu valențe de arhitect (artă și inginerie), amintind, cumva, de Bogoiu și Ștefan, din Jocul de-a vacanța a lui Sebastian - desigur, în cheia pașnică - și furtuna iscată îndeamnă la potrivirea ceasurilor. Un ceas istoric.
Altfel, spectacolul dezvoltă poveștile, apar și alte personaje secundare. Ofițerul Gestapo reușește să transmită starea de frică - prin prezență -, de furie - prin asaltul asupra Alenei -. Partizanul este un personaj-șablon. Soția portarului apare cu latura umană a grijii pentru soțul ei și cu amenințarea alarmării autorităților. Cele două personaje alegorice încheie latura poetică a spectacolului, aceste episoade secundare petrecându-se la nivelul scenei, în exteriorul apartamentului. Avem un melanj din trecutul lui Jiří, cu lupta și camaraderia împotriva naziștilor, apoi proiecții asupra consecințelor a ceea ce destinul a făcut să se întâmple.
Sfârșitul e tragic. Spectacolul teatrului din Brno are un motto: "O comedie a fatalității și o tragedie a meschinăriei". Comedie în sens cehovian și meschinărie în sensul atât de răspândit în cotidianul oamenilor. Citind și revizitând sfera acestui spectacol, reiau gândul percepției blurate a trecutului. Parazitată de tot felul de factori. Kundera s-a stins. Au rămas paginile scrise de el. Consistente, încât orice întoarcere la ele poate aduce reflectări inedite. A trăit o viață amprentată de ambele orori ale secolului XX. Într-un eseu din 2003, Kundera a cugetat astfel: "Adesea mă gândesc: tragedia ne-a părăsit; și asta poate fi adevărata pedeapsă."
Stăpânii cheilor poate că nu este o tragedie în sensul clasic, dar reinventează toposul.
Stăpânii cheilor, National Theatre of Brno (Republica Cehă) Regia: Martin Glaser / Text: Milan Kundera / Dramaturgia: Milan Šotek / Scenografia: Pavel Borák / Costume: Markéta Sládečková / Lumini: Martin Špetlík / Muzică: Ivan Acher Distribuția: Jakub Svojanovský, Zuzana Černá, Petr Kubes, Tereza Groszmannová, Petra Lorencová, Martin Siničák, Isabela Smečková Bencová, Pavel Čeněk Vaculík, Viktor Kuzník, Vladimír Krátký, Jan Grygar
