Mai puțin interesat de mitul faustic desprins din piesa scriitorului german, Akihiro Yamamoto împrumută spiritul personajului său pentru un periplu Nô - ca omagiu adus lui Goethe. Piesa conține trei acte nediferențiate. Expozițiunea introduce personajele, premisele dramei și spațiul contingent al acțiunii care este mormântul lui Goethe - o platformă cilindrică ca un piedestal. Pe el stă bătrânul Faust, decrepit și îngândurat, bântuit de imaginea și suferințele Margaretei. Al doilea tablou are toate atributele unui moment Kyogen. Spiritul comic, dialogul susținut și efervescența scenică definesc întâlnirea dintre Mefisto și un gardian al infernului trimis de Lucifer să-l pedepsească că întârzie cu sufletul lui Faust. Ultimul tablou este un veritabil moment Nô ce cuprinde dansul eliberator al lui Faust pentru a atinge starea de Nirvana.
Scenografia tipică unei montări Nô - stâlpii și acoperișul ce sugerează spațiul ceremonial (templu), pinul (Yōgō) pictat pe peretele din fund... - lipsește din această montare. Scena aproape goală, cu o configurație tipic occidentală, privește frontal audiența. Perimetrul sacru - definit de platforma din lemn de chiparos - este minimalist marcat cu prelungirea sa rectangulară (nestrăjuită de pini!) ce simbolizează podețul pe care intră actorii în scenă (hashigakari). Pe acest culoar intră întâi muzicienii, urmați de Faust (shite), ce calcă cu pași (hakobi sau suriashi) fără să ridice călcâiul, ca și cum ar aluneca, sugerând deplasare spiritelor. Muzicienii (în spate) și corul (jiutai, în dreapta, din perspectiva audienței) au structura și ocupă pozițiile caracteristice unui reprezentații Nô. Ansamblul instrumental (hayashi) e alcătuit din patru muzicieni cu două tobe cilindrice de umăr (kotsuzumi), una de șold (kotsuzumi) și un flaut (Nô hkan). Toboșarii emit în contratimp cu bătăile ritmate sunete guturale sau ventriloce, cu rol de onomatopee (Yo!, Ya!, Oh!) (kake-goe).
În ordine inversă cutumei, intră în scenă protagoniștii specifici unei piese Nô, care se prezintă ceremonios audienței: wake - naratorul sau preotul budist, reprezentantul lumesc al demersului - și shite - spiritul neliniștit al lui Faust. Un alt element necaracteristic este că shite poartă două măști și două rânduri de costume de-a lungul reprezentației. În primul tablou, Faust poartă masca unui om bătrân, împietrită într-o grimasă resemnat-ironică, dar în ultimul, îmbrăcă masca și veșmintele largi și compozite ale unui veritabil shite.
Admonestat de preot că stă pe un mormânt, bătrânul replică că este în afara oricăror doctrine sau credințe, noi sau vechi (referindu-se la cele două culturi sub semnul cărora este sincretic expus demersul) și, în același timp, că nu se lasă intimidat de nicio autoritate. Scenariul vorbește echivoc despre ateismul și libertatea spirituală a lui Faust, dar în același timp, acesta face apel la preotul budist să-i salveze sufletul damnat. învăluit în întuneric, Faust visează la chipul strălucitor, de un alb imaculat al Margaretei. Regretele și suferința lui shite sunt însoțite vocal (kake-goe) și acompaniate de instrumente. După spusele preotului, Faust dispare dintr-odată, ca un spirit, fără niciun artificiu scenic, cu pași rari și târșiți pe același podeț între lumi, pe care a pătruns în scenă. În justificarea unui in memoriam într-o formulă budistă, Akihiro Yamamoto modifică finalul povestirii lui Goethe, pentru care piesa de față se vrea o continuare, în accepția spiritului nemuritor al artei și al doctrinei budiste. Faust-ul preluat de Yamamoto e damnat. După cum ne spune preotul, salvarea acordată de Fecioara Maria a eșuat. Păcatul vizavi de Margareta, iterativ adus în discuție de Faust, de preot și de draci este absolvit prin invitarea spiritului Margaretei în actul trei, care să-l însoțească pe Faust în dansul inițiatic al eliberării.
Peisajul creștin din finalul piesei lui Goethe, cu îngerii ce incită poftele lubrice ale lui Mefisto, perturbându-l de la scopul său de capturare a sufletului (purtat de îngeri la ceruri) lui Faust, este înlocuit de ceremonialul budist ce garantează salvarea "în toate lumile și toate direcțiile". Universalitatea budismului se vrea superioară creștinismului - cu toată intervenția Fecioarei Maria, sufletul lui Faust e încă pierdut. Amida Nyorai (Buda luminii fără limite) este invocat de preot ca să-l călăuzească pe Faust ce rătăcește în întuneric și să-l instaleze pe floarea de lotus - simbol al iluminării spirituale. Atâta timp cât spiritul se zbate în regrete și amintiri, bântuind fără odihnă lumea lăsată în dezordine, există loc pentru salvare.
Actul doi este o viziune a călugărului ce ocupă poziția pasivă a lui waki din stânga scenei. El asistă la episodul comico-satiric dintre Mefisto și gardianul iadului, un tablou scăldat în lumina roșiatică a purgatoriului. Chiar dacă reprezentări ale mitologiei creștine, cei doi funcționari ai iadului poartă măști specifice demonilor sau gardienilor - păzitori ai zonelor sacre - din spațiul budist. Mefisto încearcă o justificare a eșecului său în consens cu imaginea salvării lui Faust din piesa lui Goethe. O lume gri în care manifestările diavolilor și cele ale îngerilor se intersectează într-o competiție pe verticală a forțelor contrarii ce țin universul în echilibru. Mefisto se plânge că "în lumea nouă", există multiple căi de "eliberare de sub influența diavolului", pentru că metodele vechi de ispită sunt depășite, ele fiind adoptate de oameni sau de îngeri. Mefisto a câștigat pariul cu Dumnezeu, dar "oamenii au devenit ei înșiși diavoli ce se ascund în spatele măștii lui D-zeu". În aceeași idee, diavolii sunt la curent cu ideologia creștină - Faust nu poate fi salvat pentru că nu se căiește pentru faptele sale. Iată un mesaj echivoc adresat lumii occidentale în stadiul său de Kali Yuga, în care concepte ca salvarea sau damnarea sufletului nu-și mai au sensul - infernul s-a mutat pe pământ, iar salvarea a devenit manifestarea liberului arbitru. Dansul războinic al lui Mefisto - după mudrele evantaiului deschis în plan orizontal - anunță condiția lui Faust ce se mișcă într-un fel de limbo între lumi. El plutește pe valuri, ca un lemn în derivă prins între stânci, fără să se poată ridica la suprafață sau să se scufunde - o imagine orizontalizată a peisajului final goethe-ian, în care Faust este prins între lumi. Doar atunci când va fi cuprins de întunericul uitării, zăbovind nedefinit între lumi - ne spune Mefisto, cerând mai mult timp pentru îndeplinirea misiunii sale - sufletul lui Faust va fi damnat.
În actul trei, waki (preotul) își începe ceremonia cu motivul pactului dintre Faust și diavol. Pierzania lui Faust atârnă de acea clipă de extaz (procurată de diavol) ce nu-l va opri să spună: "întârzie puțin! Ești atât de frumoasă" - ce în termeni budiști, nu este decât o manifestare a ignoranței sub vălul iluzoriu al Mayei. Faust și Margareta poartă măști Nô cu fețe alb strălucitoare, mărci ale rafinamentului aristocratic sau ale unei înalte spiritualități. Salvarea acordată lui Faust prin rugăciunea preotului către Amida Budha e întreruptă de apariția spiritului neinvocat al Margaretei, care impune drept condiție căința lui Faust - un gest ce dă cont de esența creștinismului în ecuația iertării păcatelor.
Actul trei este un spectacol de dans Nô (mai), ce presupune o coregrafie minimalistă în extremis, însoțită de incantație (utai) - susținută de cor și instrumentiști. Dansul Margaretei este introdus de un straniu solo de flaut. Când evantaiul se deschide, intră și tobele, însoțite de cor și kake-goe. Faust i se alătură, în tandem, în mișcări ample ale brațelor cu mânecile întoarse peste cap, cu evantaiul închis sau deschis în diverse posturi, fiecare cu simbolistica sa ce exprimă stări și sentimente sau obiecte și acțiuni concrete.
Dansul și incantația sunt întrerupte de un interludiu muzical (un duet de voci feminine) cu caracter liturgic occidental. Protagoniștii se așază și salută intruziunea cultului Fecioarei în mijlocul peisajului ceremonial. Inserția pare o stângace reconciliere între salvarea christică (propusă de Goethe) și atingerea stării de Buda sau de iluminare.
Fuziunea dintre culturile niponă și occidentală ca intenție a acestei reprezentații este pur formală, reliefată pe scenariul referențial a lui Yamamoto (la textul piesei lui Goethe). Tributul adus acestui mare gânditor al culturii occidentale, prin eroul său care simbolic îl reprezintă, își are însă semnificația lui în peisajul umanist universal, plasat într-un context filozofic dincolo de rigorile și reprezentările religioase.