Ora în care nu știam nimic unii de alții (Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu, un spectacol de Leta Popescu și Bogdan Spătaru) a avut premiera acum o lună (în mai 2023). Peter Handke nu are exact renumele unui dramaturg comod. Aici piesa constă în descrieri dense - precise în microanalize și complet haotice privite global - ale unui du-te vino printr-o piață publică. Patruzeci de pagini descriu tot felul de personaje care se întâmplă să treacă în acest spațiu, trecători, nebuni, travestiți, "cineva care răsfoiește ziarul", "un bărbat desculț", "frumuseți", hoinari, Isac și Abraham (de ce nu?), alaiuri (înmormântări, nunți...), sute de personaje, la care autorii spectacolului adaugă propriile lor semne.
Sursa de inspirație este o zi (se pare excepțional de frenetică) în care Handke a contemplat de pe terasa unei cafenele dintr-un orășel italian o astfel de răspântie a cotidianului. E o probă de virtuozitate pentru trupa sibiană: actorii intră și ies fără oprire, își schimbă costumele cu rapiditate, generează din mers aura unui personaj sau al altuia într-un flux care apare lipsit de logică în mare parte. Regizoral se apasă destul de mult pe stridență, muzica ruptă evocă zgomotul înnebunitor al timpului care trece spre neant sau al pașilor fără rost. Dar tot aici e locul unde se aude "o răsuflare de fluture".
E un joc al unei himere convulsive, o înșiruire de tablouri care sfârșește prin a obosi. Și totuși, la final, se decupează cele mai intense clipe de frumusețe, dezordinea e îmblânzită deodată de o melancolie sfâșietoare. Am așezat acest final în sipetul unde păstrez clipe rare ale teatrului, cele în care întrezărești vremelnic ceva esențial din frumusețea și misterul dureros al vieții.
Yé! / L'eau / Apă, ce bucurie! e prezentat de Circus Baobab din Guineea și aduce în scenă foști copii ai străzii din Conakry, care în 2023 au ajuns în finala concursului France a un incroyable talent. Povestea se construiește pe teme sociale iluminând dificultățile care lovesc o țară considerată rezervorul de apă al Africii de Vest, dar unde locuitorii suferă grave crize generate de disfuncționalitățile din sistemul de filtrare și distribuție (din Guineea izvorăsc mari râuri ca Senegal și Niger, dar apa potabilă lipsește acut). Scenografia desenată în clar-obscururi evocă un peisaj post-apocaliptic, cumva aducând în memorie un sofisticat spectacol din 2022 Dimanche al companiei belgiene Focus & Chaliwaté. Pe scena goală e o singură sticlă cu apă, râvnită cu ardoare. Pentru ea se dau lupte și pe pământ, și la altitudine (acrobații formează ingenioase piramide umane). Luptele continuă ca un leitmotiv, acrobațiile se încarcă de tensiunea supraviețuirii, totul se poate prăbuși în orice moment, moartea prin sete bântuie cu perspectiva ei plină de intensă și nemeritată suferință.
Costumele de stradă subliniază că realitatea nu e mediată, criza e printre noi. Pe ritmuri de breakdance, de hip-hop, în artificialitatea muzicii electronice se naște o dimensiune fantomatică a unui univers străin.
Ritmurile trenează uneori, naufragiul lumii e subliniat poate prea greoi, dar aproape de momentul aplauzelor povestea spusă devine poveste trăită pentru că interpreții se joacă pe ei înșiși. Fiecare apare la rampă cu mișcările-semnătură, cu vibrația personală. Nu e doar un act artistic, ci comuniune în care intră și audiența, pe toți îi unește o spaimă, pentru unii mai abstractă, pentru alții cât se poate de reală. Paradoxul este că în clipele din final, după o demonstrație elaborată, spectacolul a strălucit pentru că și-a revelat cu simplitate adevărul. Aici interpreții au pus umor, arabescul unor năzbâtii, zvâcul coregrafiilor personale, generând o sărbătoare a tinereții care uită de toate apăsările.
Faust in the Moonlight / Faust sub clar de lună e un spectacol făcut de renumitul om de teatru japonez Kazuyoshi Kushida, un prieten al Sibiului, care a participat de multe ori la festival (a lucrat și un spectacol la TNRS în urmă cu opt ani, Fantoma e aici de Kōbō Abe).
Să revenim, cum am promis ieri, la George Banu, acum pentru a descoperi o cheie a montării. "Când se spune că japonezii sunt sensibili la frumos și insensibili la urât e și pentru că știu să izoleze frumosul. Nimic nu le poate distrage atenția. Occidentalul, înzestrat mai degrabă cu simțul perspectivei globale, are nevoie să se îndepărteze în spațiu și timp, ca să facă o astfel de delimitare. [...] El e capabil să inventeze universuri autonome, suficiente pentru ele însele, el nu are nostalgia totalității. Microcosmosuri poetice." (Japonia, imperiul teatrului, Nemira, 2015). Kushida este purtătorul acestor microcosmosuri pe care le face să înflorească sub lumina lunii.
Iar când se-ntâmplă luna să răsară
Tumultul dinăuntru îmblânzind,
Mi-apar pe stânci și-n umed crâng
O lume de demult, figuri de-argint,
Ce contemplarea aspră mi-o destind.
(traducere: Lucian Blaga)
Deși versurile acestea nu apar explicit în spectacol, ele își proiectează acolo inefabila umbră. Temele din Faust se împletesc cu biografia personală, balansul lor e marcat puternic la început, apoi prin game subtile, aproape muzicale.
"Bătrânețea nu ne face copilăroși, cum se spune; ci numai ne găsește tot copii"... E de fapt bătrânețea unui actor, care sub cerul înstelat reflectează la lumile trecute, la cărțile cu poze pline de tâlcuri care-și răspund in ecouri, la enigmele existenței. În final, Faust îmbătrânește brusc sub ochii noștri. Și exact acesta este punctul când îmi dau seama unde l-am mai văzut recent pe acest actor cu o intensă aură reflexivă: în Regele Lear de la Matsumoto Performing Arts Centre unde se ofilea, la vedere, de durere și suferință ca o plantă căreia i se turna acid la rădăcină. Chinul de a se trezi față în față cu timpul irosit inutil, cu dezintegrarea iluziilor reverberează aici, sub cupola vastă de emoții creată de o artă actoricească a detaliilor de mare rafinament.