"Constantin Chiriac este custodele unui tezaur de poezie absolut uriaș. Uriaș și cantitativ și calitativ", spunea în 2022 Silviu Purcărete. "În general, la domnul Chiriac este cunoscută energia, puterea, strălucirea, dinamismul, mai puțin o parte misterioasă de sensibilitate și fragilitate pe care am zis că merită să o celebrăm în conjuncție, bineînțeles, cu talentul colegilor actori".
În spectacol, construit în jurul lui Constantin Chiriac și al artei sale, inventivitatea cea mai subtilă îmbracă vorbele căutând să potrivească gândirea cea pământeasca "pe ritmul deșirat al veșniciei". Lui A. Philippide i se alătură - și n-aș putea spune într-un colaj, ci într-o curgere eterică și plină de spirit ludic a imaginilor și sunetelor - Vasile Voiculescu, Shakespeare, Eminescu, Sorescu (mult Sorescu, aducând prin La lilieci o schimbare de atmosferă, o calitate autentic dramatică), Topîrceanu, Verlaine, Ion Horea, Radu Stanca, Esenin, Nazim Hikmet, Nichifor Crainic, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian.
E un spectacol senin, așa cum l-a intenționat Silviu Purcărete, emanând o înțelepciune, când blândă, când cu ascuțișuri. Azurul și teluricul dialoghează cu finețe punând în mișcare 17 Arieli (talentata trupă a Naționalului sibian) pe insula magică a unui Prospero îndrăgostit de vibrația concentrată a poeziei.
Iluzii, minciuni, priviri "ce dezmiardă genunea", sclipiri de umor, sunete dulci de flaut, clinchet de pahare, imposibile nostalgii, tandreți, rugăciuni, gust de pepene și voluptatea clipei de acum, dansul lui Zorba și păpușile (dublu șugubăț al lui Constantin Chiriac), mai întinzându-se la un pahar de vorbă, mai rostind un vers din Glossă - tot acest amestec al efemerității care conține divinul ne îndeamnă să trăim viața cu adevărat...
...Cât zarea-i plină de albastru
Și lumea plină-i de vedenii
Și-atât cât drumurile vieții
Mai au pe margini bucurii (Omar Khayyam).
Înapoi la Bach a umplut Catedrala Evanghelică "Sfânta Maria" de forța unor piese de rezistență și mare virtuozitate în interpretarea lui Jean-Christophe Geiser (un spirit sofisticat și ambițios, muzician care are și pregătire de jurist, organist titular al marii orgi - de 40 de tone - a catedralei din Lausanne de la vârsta de 26 de ani).
Beethoven îl numea pe Bach "nemuritorul zeu al armoniilor". Iar aceste armonii au fost subliniate de interpretarea sobră și de acustica Bisericii Sf. Maria. M-am întors la Bach, trebuie să mărturisesc, la acest concert, pentru a putea pune o cortină reflexivă între următoarele spectacole, ambele dense, năucitoare, hoinare fie prin teritorii tulburi ale emoției, fie prin întortocheate scenarii.
Die Zofen / Cameristele de Jean Genet e un spectacol intens jucat în România (și în variantele teatrului radiofonic există interpretări cu totul memorabile). Nu e ușor să găsești unghiul de originalitate și totuși secția germană a TNRS a reușit pariul printr-o abordare analitică, cu precizie de laser în montajul scenelor, scoțând la iveală esențele adevărului acestei piese în contemporaneitate (regia: Hunor Horvath, dramaturgie și texte: Paula Breuer).
"Tragicul este o experiență radicală, esențială - și de aceea, într-un fel, profund revelatoare", spunea George Banu într-un interviu din 2021. Tragicul aici e înfipt în cotidian, un fapt divers e răscolit de Jean Genet prin filtrele grotescului, ale obsesiei criminale, ale vulnerabilității maladive. Textul montării face loc unor decupaje precise și unui alt personaj: Jean Genet însuși. Inserțiile sunt atât de bine plasate încât fac parte integrantă din corpul de idei ale piesei, deși nu aparțin textului ei. "Mi-am dat seama că pentru a supraviețui ar trebui ca singurătatea și absurditatea existenței umane să devină propria mea religie.", spune la un moment dat Genet... Genurile rolurilor sunt inversate, ceea ce accentuează gradul de adversitate, de agresivitate între cameriste și intensitatea conflictului. "Sunt o fată Barbie" zbiară Doamna, "să trăiești în plastic e fantastic". Grotescul se zbenguie pe scenă dansând cu silueta ei caricaturală biciuită de muzica electronică, cu replicile grele de suferință, cu excesele delirante ale expresiei scenice. Pentru actori (Yannick Becker, Benedikt Haefner, Daniel Bucher, Ana Tiepac) e neîndoios cu totul dificil să susțină un spectacol care epuizează fizic și mental și pare că rezistența le vine din faptul că se investesc genuin în propunerea regizorală.
Le Porteur d'Histoire / Arta de a povesti a făcut furori când a apărut în 2011 ca piesă de debut a lui Alexis Michalik. Încununată cu două premii Molière, se joacă neîncetat de atunci păstrându-și nealterată seducția.
Michalik e pasionat - și o declară - de povești care "îndoaie timpul și spațiul". Ceea ce se întâmplă și aici, unde o comoară e căutată timp de secole, apoi e căutat alert moștenitorul ei.
Acțiunea ne poartă pe trei continente, zeci de personaje intră în povești cu fire care se desfac din noaptea timpurilor și se ramifică la nesfârșit (făcând și ca unele părți să devină cam prea elaborate). E nevoie de o tablă neagră ca fundal pentru a pune puțină ordine în ani, personaje, intrigi și mistere. Se merge cu avionul (unde pregătirea pilotului constă în câteva cursuri făcute prin corespondență), cu mașina, cu diligența în dulce legănat; fiecare timp e desenat din detalii abia vizibile, ca un abur, dar care rămân percutante. Spectacolul e jucat cu o finețe care parcă vine de demult, din artă acumulată, din bibliotecile mereu evocate care dau greutate, substanță.
Scena e aproape goală, episoadele se înșiruie torențial, jocurile de cuvinte adaugă un strat spiritual vioi, totul are un farmec nebun străbătut la fiecare scenă de duhul inventiv al unei Șeherezade sui generis.