Consistent, complex, impresionant, copleșitor din punct de vedere al efortului performerilor și echipei tehnice, dar nu și uniform din punct din vedere valoric, omogen din punct de vedere al calității textului, lipsit de soluții regizorale și scenografice discutabile sau de-a dreptul neinspirate. Un spectacol făcut să nască interes, polemici, pasiuni, de unde și alternativa oferită în titlu, menită să cuprindă varietatea de impresii pe care întregul și / sau bucățile care îl formează l-au produs asupra publicului premierei.
***
Marin Lupanciuc. Născut în 1997, în Republica Moldova. Omul pe umerii căruia Koršunovas construiește întreg spectacolul. După cum Ivaškevičius spune povestea unui fenomen (primul val al emigrației Est - Vest din perioada post-comunistă, cel din sălbaticii ani 1990) desenând destinul personajului interpretat de Lupanciuc, Ben. Ben Ivănescu în versiunea adaptată pentru spațiul românesc de dramaturgul lituanian și tradusă de Raluca Rădulescu. Adaptare care, în bună măsură, reușește mai degrabă să dăuneze spectacolului, bazându-se predominant pe elemente de suprafață, mai o glumiță, mai un refren folcloric. Excepție face haioasa nuanță de Cotabiță - Domnișoară nu pleca pe care Matei Chioariu (în rolul bad boy-ul Harry, cel care îi face lui Ben botezul în apele răului de dincolo de iluziile privind paradisul Vestic) o strecoară în interpretarea live a lui Englishman în New York by Sting.
Apropo de interpretare live, o tură de aplauze pentru trupa The Bandits (Tibor Aranyi, Sorin Stroie, Francis Mozes, Alexandru Munteanu, Răzvan Munteanu) & Tania Ionescu, precum și pentru coregrafia semnată Vesta Grabštaitė. Scenele de mișcare & musical sunt printre cele mai reușite din întreg spectacolul. Dpdv fond sonor, mai e încă de lucru la coordonarea volumului instrumentelor versus cel al lavalierelor actorilor, sunt porțiuni de text & zone din sală când & unde replicile nu prea sunt de auzit.
Lângă Marin Lupanciuc și al său Ben cu alură de Harap-Alb mereu în cătare / căutarea Spânului, 5 îngeri / demoni păzitori: Ben după X ani (Ion Rizea), Vandalul (Ionuț Iova), Olga (Oana Iovița), Aglaia (Cristina Rotaru Chiperi), Liz (Flavia Giurgiu). Departe de a fi singurii, cei cinci sunt totuși cele mai importante repere pe drumul de self-made man al eroului nostru plecat de undeva, din Bucureștiul proaspăt scăpat în sălbatică libertate al anilor '90, în Londra cea mai plină de farmece & pericole. Iubire, trădare, tandrețe, violență, camaraderie, părăsire, de toate are parte Ben și pe toate i le oferă, în doze mai mari sau mai mici, inclusiv cei cinci care ajung să-l cunoască oleacă mai bine decât ceilalți.
Acolo e forța Exod. În povestea eroului central, în capacitatea sa de a iradia învățăminte și emoție în direcția oricărui privitor care empatizează cu traseul său dinspre țara care tânjește înspre El Dorado-ul care atrage. Nu e nevoie de captatio benevolentiae pe bază de Doamne, ocrotește-i pe români!, oamenii se recunosc în povestea celui de pe scenă chiar dacă pașaportul său e, de pildă, lituanian.
Ben își primește lecțiile și avansează pe drumul cunoașterii de sine & de lume pe bază de idoli. Freddie Mercury, în primul rând, dar și, de pildă, Chelsea vs. West Ham United. Lecțiile oferite de super-starul rock sunt limpede descifrate pe scenă: vrei să câștigi Londra? Comportă-te ca un londonez. Elementul didactic din comparația a ce va să zică să fii suporter Chelsea (una dintre echipele bogaților) sau West Ham (una dintre echipele proletare) rămâne ceva mai abscons (e, de altfel, o altă decizie ciudată a lui Koršunovas, aceea de a mixa subtilitatea, în anumite momente, cu explicațiile ultra-redundante, în altele). Pentru cunoscătorii fotbalului londonez, el s-ar putea traduce prin alegerea între a fi în trend cu gusturile mereu schimbătoare ale celor la putere (financiară) versus fidelitatea față de o comunitate care visează mult și reușește puțin. Evident, primii câștigă mai mereu, ceilalți, mai niciodată.
Ben goes with Freddie & Chelsea. Și în timp ce el urcă, personajele filmului / piesei vieții lui coboară sau rămân pe loc (ceea ce, din perspectiva sa ascendentă, tot coborâre se cheamă). Fizicianul Edi (Alexandru Romescu) recuperează, din lacuri, iazuri și noroi, rațele împușcate de the royal family. Românca (Mirela Puia) și românul (Cristian Szekeres) sunt pierduți în spațiu și timp, aducând, în inima Vestului, precaritatea Estului. Marele prieten, Vandalul (interpretat de un Ionuț Iova extraordinar!), sacrifică mai totul pentru banii ce poate îi vor aduce o casă la Mamaia. Marea iubire, Aglaia (Cristina Rotaru Chiperi e, alături de Lupanciuc și Iova, revelația distribuției), sacrifică mai totul pentru banii ce poate o vor mai ține departe de garsoniera din Floreasca. Și așa mai departe.
Ben al nostru merge mai departe. Limanul s-ar putea numi Liz, partenera de job și mama viitorului copil, localnica alături de care ar putea să devină el însuși un adevărat localnic. Doar că mereu există și un alt liman, o altă chemare. În basmul devenirii lui Ben, acesta se numește chemarea (turbulentă) a străbunilor / răzbunarea nedreptății originare. Tot un fel de Chelsea vs West Ham, dacă vreți. Meci încins, scorul atârnă de un fir de păr.
***
Dincolo de poveste și ramificațiile sale, de actorii și prestațiile lor variind între bune / sigure și entuziasmante, Exod mai naște o seamă de impresii.
De o parte: excelenta scenă de deschidere / închidere, acel autocar legănându-și pasagerii pe drumul (ne)fericirii; țigările poștite de actori și muzicieni în timpul / siajul cover-urilor, când mai ironice, când mai regulamentare, după mari compoziții pop-rock mioritico-britanice (fruncea în top: un Bohemian Rhapsody adaptat într-un MARE fel!); momentele de improvizație propuse de Koršunovas și reușite de Lupanciuc fie alături de Iova (scena Iisus vs Ginghis, Est vs Vest putea fi oricând scrisă de un Scorsese), fie de Rizea (ceva mai sumare, la premieră, dar la fel de dezinvolte și prizate de public); scenele de comedie burlescă (de pildă, momentul de caft pe slow motion & wording când Ben polițist re-întâlnește gașca de punkeri a Olgăi) care contrapunctează curgerea epopeii, născând binevenite hohote; mai toate cadrele de grup, dinamice, bine coregrafiate & interpretate.
De partea cealaltă, decorul masiv, neinspirat (Gintaras Makarevičius), incluzând o schelă fără un rol precis în curgerea spectacolului, altul decât încurcarea accesului actorilor; subțirimea unor scene, atât la nivel de text, cât și de soluții regizorale (vezi, de pildă, cea a recuperării pașaportului, desprinsă, parcă, dintr-o porțiune slabă a unei emisiuni de varietăți TVR anii 1980); bogăția excesivă de sub-teme și subiecte conexe poveștii centrale, ce încarcă nejustificat întregul (uneori, senzația e că privim opera unui artist - foarte talentat - aflat la debut, care încearcă să impresioneze și să arate câte știe și câte poate).
Finalul puternic și coerent, amintind, de atmosfera și tematica unui Car(o)usel by Ferenc Molnár și Andrei Șerban de la Bulandra (mai ales datorită capacității speciale a Flaviei Giurgiu de a genera și întruchipa poezie în mijlocul oricărui vârtej de oameni & fapte, reașază, întrucâtva, perspectiva asupra întregului spectacol. Exod e genul de producție vastă și solidă de care Naționalul și Capitala Europeană a Culturii aveau mare nevoie. Speranța corijării, măcar parțiale, a imperfecțiunilor sale la proximele reprezentații e semnificativă. După cum, plăcerea descoperirii unor tinere & tineri actrițe & actori (unele & unii încă studente & studenți) e mare. Deloc întâmplător, la aplauzele de final de premieră, Koršunovas l-a îmbrățișat până aproape de sufocare pe Lupanciuc. Marin (l-)a câștigat pe Oskaras.
(Foto: Adrian Pîclișan / TNTm)