Trailer: facebook.com
Julieta petrece fără să discrimineze pe nimeni, și cu Romeo, și cu Mercutio și cu cine se mai întâmplă să traverseze scena. Brutalitatea te înfioară, poezia unei imagini sau a unei situații și ea dă un fior, dar mai rar. Și tot așa. Dacă aveți 2 ore și 20 de minute să le petreceți astfel, sunteți invitații lui Zholdak.
Actorii aleargă din greu și își mai pierd suflul, e de înțeles că nu nimeresc mereu microfonul. Oricum, cuvintele lui Shakespeare nu prea își fac apariția în montare, așa că lucrurile pe care le pierdeți nu fac parte, în general, din catalogul vorbelor alese...
Melodia din Umbrelele din Cherbourg estompează din liniile aspre (Non, je ne pourrai jamais vivre sans toi / je ne pourrai pas, ne pars pas, j'en mourrai!). Gayle cu "abcdefu" le întărește (It's like you'd do anythin' for my affection / You're goin' all about it în the worst ways). Și candoarea, și "the worst ways" se împletesc pe scenă. Sunt introduse scene noi, subtitrate ca să nu ne înșelăm (ce mai conta?): într-una, Julieta cade într-un "vis în vis" după ce bea poțiunea, în alta, cei doi protagoniști se întâlnesc după moarte și aleargă unul după altul aproape goi cu inocența inițială, cu nostalgii paradisiace.
E un spectacol care îți iscă un tumult interior, te provoacă, te reține și te alungă în răstimpul aceluiași minut și totuși rămâi în rama lui pentru că își menține o anume coerență într-un peisaj riscat. George Banu ni-l explică pe Zholdak într-un percutant eseu intitulat Zholdak, un suprarealist neîmblânzit: "Aparținând culturii ucrainene, fost elev al lui Anatoli Vasiliev, marcat de un soi de credință animistă care trimite la unele curente orientale, Zholdak e aidoma unui meteorit a cărui cădere peste un text, de preferință reputat, produce crevase, îl fisurează, îl dezorganizează. [...]
El instaurează pe scenă «haosul» unui baroc în care regnurile uman și animal comunică, în care granițele sunt desființate, în care ceea ce contează e doar efervescența poetică. Creează ceva misterios, ceva ilizibil, ceva ce pe unii îi revoltă tot atât de mult pe cât îi seduce pe alții. Reacție de o extremă ambivalență, produsă de acest teatru situat dincolo de norme."
antigona. un recviem (Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu, secția germană, regia: Florin Vidamski; premiera: 02.12.2022) e un spectacol pe care l-aș revedea. Și pentru textul dens, reflexiv, grav (ce mută acțiunea într-o epocă în care morții pentru care Antigona îl înfruntă pe tiranul Creon sunt refugiații înecați în Mediterana), și pentru actorii care intră atât de intens în joc încât ei însuși par tulburați de cuvintele pe care le rostesc, și pentru profesionalismul echipei creative.
Designul video (Zsolt Bordos) e exemplar, iar costumele (Cristina Milea) sunt făcute cu o fantezie bine racordată la ideea montării. Materialele, tăietura, stilul se îmbină admirabil și creează un spectacol în sine. O adevărată reușită, care arată că un text clasic poate fi deconstruit cu bun gust, cu artă...
"Voi sunteți jertfa care se conduce singură la tăiere", "o specie cuprinsă de o nebunie frenetică"... Thomas Köck (un tânăr dramaturg austriac, aici susținut de dramaturgie: Réka Dunkler) știe să întoarcă acțiunea piesei într-un fel care o face de o relevanță tăioasă, insuportabilă, care rănește. Și, o replică rezonează îndelung în acest context "Ce poate fi istoria, dacă nu un blestem?"...
Fado la răscruce a adus două stiluri muzicale (unul originar în Lisabona, popular, creat în tavernele din port, celălalt în Coimbra, vechi oraș universitar, unde trubaduri moderni își impresionau prin el iubitele). Melodiile care descriu bucuriile și suferințele iubirii, jarul mocnit al depărtării, melancolia pierderii au fost interpretate cu sensibilitate amplă de João Farinha și Carolina Pessoa, evocând repetat, cu reverență, figuri iconice ale fadoului, acest simbol al Portugaliei concentrat într-un cuvânt "destin".
Concertul a fost excepțional filmat în prim-planuri bogate și în panorame ale fastuoasei nave a catedralei Sf. Maria, cu transparențele filtrate ale atmosferei ei vibrând de sărbătoare.
O orchestră neastâmpărată, unde instrumentiștii nu stau locului, mai mult se supun tuturor capriciilor, apare în Simfonie și lumină (The Revolution Orchestra, O lucrare pentru o orchestră în mișcare de Roy Oppenheim & Zohar Sharon). Titlul original, Moods (Stări de spirit), definește mai exact tema spectacolului. Doisprezece interpreți își folosesc instrumentele nu doar pentru a cânta, ci mai ales pentru a visa cu ochii "larg închiși", concentrați pe călătoriile lor interioare.
"Ce ar fi dacă muzicienii ar fi liberi pe scenă? Dacă s-ar sustrage controlului dirijorului? Dacă ar cânta partituri mai zvăpăiate?" Improvizațiile abundă pentru fiecare instrument, mișcările alcătuiesc un dans cu instrumentul și altul cu fantezia, ai impresia că asiști la imaginația dezlănțuită, și totuși - în virtutea exercițiului - subtil orchestrată, a interpreților. "Cât e ceasul?... sunt blocat aici de o oră, suspendat undeva între rai și scenă", se aude către final o voce. Replica e întâmpinată cu amuzament, dar și cu încântare, pentru că tocmai balansul intre aceste două "destinații", fin reglat de muzica lui Zohar Sharon, e ceea ce antrenează imaginația spectatorilor într-un vioi joc al metaforelor.
