Montarea arată ca un talk-show pe scară largă, se trece ușor de la o poveste la alta și se râde cu poftă pentru că într-o răsfrângere sau o alta spectatorii se recunosc. Și atunci se iscă negreșit o mică scăpărare interioară de tandrețe amuzată. Acest râs e o eliberare, face bine, naște o comunitate, e un cerc cald care se înfiripă între scenă și sală.
Miza spectacolului este de a-i avea pe părinți în scenă de asemenea. Ceea ce în final se și întâmplă, după tribulații, nenumărate zeflemele, după ce diverse răni sunt puse pe tapet în lumina neiertătoare. Li s-au găsit atâtea capete de acuzare, au fost cercetați cumva impudic și fără prea mare deferență, dar ei nu puteau să-și lase copiii, acum mari, fără sprijin. Și e cu neputință atunci să-ți înfrângi o lacrimă, fie că ești din generația părinților, fie din cea a copiilor. E un spectacol al vulnerabilității și poate că noi fisuri s-au ivit în familii cu prilejul acestui spectacol, dar mai degrabă, pare un catalizator al iertării... Rămâne un gust al candorilor, un fir de tristețe, adierea lucrurilor rămase nespuse.
Mycket väsen för lite jazz / Mult zgomot pentru jazz (Romeo & Julia Kören, cu Malin Sternbrink și Niklas Atterhall) combină ingenios decupaje din piesele shakespeariene cu ritmuri bine cunoscute: All of Me, Why Don't You Take All of Me, Diamonds Are a Girl's Best Friend, Cry Me a River, Let's Call The Whole Thing Off, They Can't Take That Away From Me (The way you wear your hat / the way you sip your tea), What a Wonderful World.
La fel de curgător ca titlul ce îmbină aluzia la Mult zgomot pentru nimic cu cea la faimosului film al anilor '70, All that Jazz, este și scenariul. Surprinzător, cuvintele cântecelor par să formeze câteodată legături cu totul logice cu replici din Romeo și Julieta, Visul unei nopți de vară, Regele Lear, Cum vă place, A douăsprezecea noapte, Neguțătorul din Veneția, generând, dacă ar fi să împrumut o frază din această ultimă piesă, "the concord of sweet sounds", o armonie a sunetelor delicate.
Harmonica Rhapsody e spectacolul talentatului cvintet din Taiwan, Judy's Harmonica Ensemble. Profesionalism, poftă de viață într-un înveliș de eleganță și sobrietate, dorința de a comunica, de a se face înțeleși, acestea sunt liniile care definesc interpreții împătimiți de muzicuță, un instrument subestimat în general. Prin el au adus nu doar inteligente orchestrări ale Rapsodiei române, ale valsurilor vieneze și ale coloanelor muzicale din filme celebre (Cântând în ploaie, La La Land, Cel bun, cel rău, cel urât), ci și delicate sonorități ale ținuturilor natale.
Au cântat cu nerv, cu ingeniozitate, profund ancorați în povestea pe care o închipuiau cu bine definite reliefuri dramatice.
Livada de vișini (Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu, Regia: Dumitru Acriș, premiera: 10.02.2023) se desfășoară pe o scenă goală. E o metaforă puternică a unei lumi noi care o mătură cu totul pe cea veche. Zgomotul pe care Cehov îl notează că fiind sunetul unei coarde care plesnește e aici o vibrație joasă, atotputernică, ce reverberează adânc și hăituiește de colo-colo personajele. E o bine găsită "concentrare acustică" a unui univers, de care amintea George Banu în Livada de vișini, teatrul nostru: jurnal de spectator (volum publicat de LiterNet, disponibil aici)
Ranevskaia (Ofelia Popii) și Lopahin (Marius Turdeanu), alături de Petea (Horia Fedorca) domină scenă, în timp ce majoritatea personajelor au o funcție corală de maximă expresivitate, subliniată și de tăietura piesei (excelentă trupa sibiană cu fiecare rol, într-o orchestrație echilibrată subtil și sfâșietor). Nimeni nu stă jos, totul se mișcă încontinuu, ca o mare în furtună...
E un joc de șah în care majoritatea pieselor sunt pioni mutați haotic pe o tablă care se răstoarnă, unde regina e rănită și regele e unul dintre foștii pioni care a dobândit puteri sfărmând regulile jocului. Expresivitatea golului, a umbrei vremurilor lasă un fior.