Înfășurați în haine negre, cu inimi negre de atâta vanitate arsă, cu creierul în zgură, cu trupuri mecanice și inerte, cu spirit atrofiat de confruntarea între adevăr și ipocrizie, cu gânduri negre în care nu încap compasiunea, iertarea și nici smerenia, toți umblăm ca niște stihii pierdute ratând întâmplări, ocolind răspunsuri, scuturându-ne de adevăr ca de lepră. Diavoli negri cu gheare zdrelite ne împung cu coarnele lor obraznice, ne pleznesc cu cozile lor târându-ne fără reacție în lumea lor care înhață brusc și definitiv. Câtă umbră, câtă cenușă, cât praf în viețile noastre! Să nu ne înecăm letal, urlăm, lovim, aruncăm, zgâriem, strivim, fără să înțelegem că din zgârietura celuilalt curge sângele nostru, contuzia celuilalt rezonează în spasmele noastre. Totul se întoarce împotriva noastră dezintegrându-ne într-o mare de insomnii și de amnezii universale.
Așa se vede Shakespeare prin ochii și mintea regizoarei Luminița Țâcu, așa se vede lumea prin spectacolul său. Nimic inefabil, nimic tandru. Doar luptă, o luptă pe viață și pe moarte, dincolo de viață, dincolo de iubire. În traducerea inspirată a Ancăi Ignat și a lui Alexandru M. Călin (ambii cu înalte studii filologice), cea mai celebrată dramă de iubire, Romeo și Julieta sună prevestitor, actual, funest. Traducerea alternează versul cu rima lui delicată și plină de înțelesuri cu replicile în proză bolovănoase, isterice, sforăitoare. Poezia se zbate să ajungă la sufletul spectatorului, dar odată ajunsă pune stăpânire și se cuibărește în cele mai profunde unghere ale acestuia.
Universul sonor semnat de Valentin Strișcov are ca bază muzica baletului cu același nume al lui Serghei Prokofiev, o muzică ce a transmite fiecare nuanță a poveștii, punctând momentele pline de tensiune și dramatism. Alături de sonoritățile clasice, sunete lugubre, zgomote grele, inserții folclorice de jale subliniază perfect intensitatea și pasiunea vieții și iubirii, dar mai ales vârtejul urii în care se aruncă personajele.
Decorurile create de Irina Gurin marșează pe ideea de haos, de degringoladă. Totul rece, negru, metalic, mese pe care zac oale și sticle, scaune aruncate prin toate colțurile, cufere cu rol de cripte. Gândirea vizuală a spectacolului nu se limitează la recuzită, ci asamblează într-un tot unitar universul video conceput de Rena Botezatu și superbele costume create de Stela Verebceanu (un binemeritat Premiu UNITEM 2023). Monocromia hainelor negre susține ideea uniformizării lumii prezente în scenă în numele urii și al violenței. Latex, piele, plasă, mătase, stofă, dantelă, toate se combină aparent fără noimă, augumentând grotescul și absurditatea relațiilor dintre personaje efervescente erotic, îmbinând nebunia cu parodia.
În acest univers ostil, personajele freamătă, se zbat, colcăie, se înfruntă, se ciocnesc, abrutizarea lor interioară se reflectă în mișcări frânte și bruște (expresia corporală: Eugeniu Burlac). Contradicțiile, conflictele interioare, disensiunile, prăpăstiile între personaje se proiectează în încleștări dure. Niciun efort fizic nu este evitat. Violența irumpe în scene coregrafice de mare forță, ura se oglindește în confruntări bezmetice (Lupte scenice: Oleg Mardari). Inspirată, regizoarea Luminița Țâcu propune distanțarea față de maladivul pulsiunilor crescute, prin menținerea unei lucidității ironice și detașate.
Nimic nu ar duce la ideile prezentate mai sus fără implicarea totală a unei trupe de actori de toate vârstele, închegate, omogene, cu maximă putere de concentrare care să surmonteze emoțiile firești declanșate de participarea într-un mare festival, de întâlnirea cu un public experimentat și, nu în ultimul rând, de jocul pe o scenă nouă cu alte dimensiuni și alți parametri tehnici. S-au văzut concentrarea și efortul fiecărui actor, lucrul minuțios la fiecare scenă, s-a simțit munca depusă în laboratorul de creare a rolului. În consens cu viziunea regizorală, alegerea distribuției deschide o inedită perspectivă asupra poveștii, lăsând energiile de orice tip să-și afle drumul liber spre mintea spectatorilor în diverse sensuri de înțelegere.
Romeo interpretat de tânărul Nicu Ciumașu conferă personajului său frământare și nesiguranță. El interacționează inteligent cu grupul său de prieteni, este rupt de familie cu care stabilește relații pline de ambiguitate. Întâlnirea cu Julieta nu îl exaltă, mai degrabă îl sperie, îl năucește. Aceeași senzație de uimire adolescentină în jocul Corinei Rotaru, a cărei experiență își spune cuvântul, dominând din punct de vedere al acurateții actului artistic scenele dintre cei doi îndrăgostiți. Ca să înțelegem cheia jocului Corinei, una ludică, răsfățată, frivolă, ar trebui să amintim vârsta personajului: 14 ani. Sentimentele primei iubiri sunt noi pentru un adolescent și nu va ști cum să se joace cu ele. La această vârstă sunt în perioada descoperirilor, experiențelor, pot trata iubirea ca pe o joacă sau chiar ca pe un lucru foarte serios. Îndrăgostită de Romeo sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuși, Julieta este înainte de toate îndrăgostită de iubire.
Rar în piesele lui Shakespeare îi găsim pe ambii părinți participând activ la acțiunea piesei, ca figuri înzestrate cu autoritate. Deși este vorba de două case "egale în demnitate", cu statut egal al celor două familii vrăjmașe, regizoarea Luminița Țâcă optează pentru diferențe în abordarea celor două perechi de părinți, cu rivalitatea lor înverșunată, mult mai prezenți în scenă, cu partituri mult mai generoase fiind cei din familia Capulet.
Cel mai nedreptățit din punct de vedere al întinderii rolului este Valentin Zorilă în tatăl lui Romeo Montague. Mizând pe expresivitatea chipului, pe o interiorizare bine construită a tarelor și a neputințelor personajului, flegmatic, cu o răceală ostilă în atitudine, talentatul actor se impune și reușește să salveze prin această intensitate a trăirilor rolul său. Dacă în Lady Montague, Doriana Zubcu-Mărginean luptă cu tăcerile și redă prin gestică și chip presentimentele răului viitor, neputința de a-l preveni, în ipostaza Morții, actrița are ceva magic, vrăjitoresc, țintuindu-te în scaun cu o privire tragică, hipnotică, cu efect de drog. Majestuoasă și impunătoare, Lady Montague se plimbă printre spectatori, le caută privirea, le cere parcă ajutorul într-o postură de eroină antică.
În Tybalt, Mihai Zubcu mizează pe imaginea masculinității sale, cumulează agresivitate și energie și dă forță scenelor în care este implicat. Tybalt este personajul mustind de violență. Interzicerea violenței de către Prinț nu îl ține înapoi, deoarece nu crede că a respecta regulile este la fel de important ca reputația familiei sale. Uman, cald, un strop de lumină într-un tablou tenebros, Dan Melnic în Benvolio, cel ce are ca scop principal să-i lase pe toți să-și continue viața. Contrastul lui Benvolio față de ceilalți tineri sporește și mai multă impresia că este în mod constant echilibrat și sensibil. Impulsivitatea conduce o mare parte din intrigă, dar Benvolio, deși în cele din urmă nu a reușit în pacea sa, ajută la ancorarea poveștii cu vocea sa blândă și împăciuitoare..
Principele lui Ghenadie Gâlcă se plimbă elegant printre public și pe scenă, este fluent, constant, mereu atent să interacționeze cu celelalte personaje, ferindu-se de postura raisonneurului. Părintele Lorenzo, în abordarea lui Igor Babiac, pare un arbitru al vieții și morții, al hazardului și al rațiunii. Este un cleric cu inimă bună care îi ajută pe Romeo și Julieta pe tot parcursul piesei, exaltă nevoia de moderație, fiind singura figură a religiei din piesă. Draga-Dumitrița Drumi și Rusanda Radvan sunt solii care ne duc și ne mențin în poveste, care fixează cadrul și limitele și prevestesc tragedia. Sigure pe mișcare, cu un simț excelent al intrărilor, concentrate, mereu în poveste, tinerele actrițe devin părți deloc neglijabile în ansamblul personajelor, chiar dacă nu s-au născut din pana dramaturgului.
Vlad Ropot (Paris) mizează prea mult pe carismă, ratând drama personajului său, aceea de a nu fi iubit. Numele prietenului lui Romeo, unul dintre personajele principale, "Mercuțio" poate fi întruparea mai multor fațete simbolice ale lui Mercur. Alexandru Pleșca reușește un adevărat one-man show de-a lungul spectacolului, oferind momente de eliberare comică ce bazează mai mult pe istețimea și sofisticarea jocurilor sale de cuvinte. Foarte implicat și dedicat, corporalitatea sa e cea mai expresivă, intensitatea jocului său captând atenția și interesul spectatorului.
Diana Decuseară, Lady Capulet, se dezlănțuie într-un joc în care clocotesc deznădejdea femeii îmbătrânite, revolta soției abuzate, tragedia mamei incapabile de iubire și ocrotire. Fără eleganța cu care eram obișnuită, într-o postură dezlânată, confuză, personajul mamei trimite cu gândul la studiile ce arată că nu există o iubire adolescentină fără o arheologie formată din iubirile din copilărie și suferințele lor, iar dincolo de această arheologie universal umană nu putem regăsi decât obiectul original și originar, mama. Sentimentul vinovăției, remușcarea de a nu izbuti să simtă miracolul maternității îi intensifică supliciul, ajungând la autodevorare. Foarte bun Iurie Focșa în rolul abuzatorului, violentului, despotului Capulet. Are talentul de a sublinia dinamismul evoluției personajului de la brutalitatea simplă la cruzime, de la forța bezmetică la un amestec de hedonism și cinism.
Anei Tkacenko îi revine marea sarcină de a fi personajul care să căptușească cu umanitate și iubire lumea nebună în care mișună răutatea și furia. Este cea mai prezentă Doică din toate montările pe care le-am văzut. Ce gamă variată de sentimente! O doză de auto-ironie sinceră și ponderată pentru a specula situațiile în care sunt puse personajele, o creativitate debordantă în a găsi soluții, în a lega și dezlega întâmplări, o tandrețe nesfârșită în privirea ei mereu ațintită asupra nevoilor Julietei, o sensibilitate astrală în murmurarea înlăcrimată a unui cântec de leagăn.
Romeo și Julieta reflectă fără menajamente contrarii devastatoare, antagonisme inedite, picături de umanitate și iubire într-o mare de ură și răzbunare. Se pendulează uneori, voit, între comedie și tragedie. Este firesc, pentru că nimic nu mai este sacru, nici onoarea, nici maternitatea, nici credința. Poate se trădează litera textului, dar nu și spiritul. Într-o lume fără reguli, totul este posibil. Pentru prima dată, nu mi-am mai dorit ca Julieta să se trezească înainte de venirea lui Romeo, nici ca Romeo să nu bea grăbit otrava. Care le-ar fi fost destinul într-o viață sufocată de ură? Cum ar rodi iubirea lor într-un timp în care nimeni nu uită, nu iartă, nu înțelege, nu acceptă? Și dacă moartea nu este decât o trecere, poate chiar Marea trecere, timpul li se va așterne în față în alte linii, în alte forme. Iar noi vom dobândi mai multă înțelepciune, mai multă tandrețe.
Teatrul Național "Mihai Eminescu" Chișinău
Romeo și Julieta de William Shakespeare
Traducere - Anca Ignat și Alexandru N. Călin
Regia - Luminița Țâcu
Scenografie - Irina Gurin / Pictor costume - Stela Verebceanu / Lupte scenice - Oleg Mardari / Expresia corporală - Eugeniu Burlac
Univers sonor - Valentin Strișcov / Video - Rena Botezatu
Distribuție: Romeo - Nicu Ciumașu / Julieta - Corina Rotaru / Părinții lui Romeo Montague - Doriana Zubcu-Mărginean și Valentin Zorilă / Părinții Julietei Capulet - Diana Decuseară și Iurie Focșa / Doica - Ana Tkacenko / Mercuțio - Alexandru Pleșca / Tybalt - Mihai Zubcu / Benvolio - Dan Melnic / Părintele Lorenzo - Igor Babiac / Paris - Vlad Ropot / Principele - Ghenadie Gâlcă / Corul - Draga-Dumitrița Drumi, Rusanda Radvan
foto: Ian Onică