Teatrul devine pretext pentru o permanentă pendulare între trecut și prezent, între spațiul de pe scenă și cel din afara ei, de-a lungul unor episoade ce trezesc deopotrivă râsul în hohote, zâmbetul amar sau tristețea profundă, într-o viziune ce ocolește locurile comune și creează impresia de autenticitate și prospețime.
Părinții despre care se vorbește și care apar în ferestrele de pe zoom, în mesajele de pe whatsapp sau în fotografiile de la nuntă sunt, pe cât de diferiți, pe atât de asemănători. Au un fel intens de a-și trăi relațiile cu copiii, căutându-le cu ardoare prezența, sunt într-un permanent decalaj în ceea ce privește raportarea la tehnologie (folosesc greu computerul, apelează prea des la mesajele scrise cu emoticoane, folosindu-le greșit, pentru că sunt străini de codul utilizat), sunt uneori prea insistenți (o mamă își bombardează fiul cu apeluri telefonice, scriindu-i mesaje chiar și despre faptul că nu l-a sunat într-o zi), sunt prea vizibili, prea deranjanți (vorbesc tare, îi încurajează prea entuziast pe copiii care participă la competiții sportive), sunt prea insistenți în dorința de a-și vedea copiii la casele lor. Iar seria micilor sau marilor dezacorduri ar putea continua la nesfârșit, așa par să spună toți cei care ajung pe scenă. Doar că miza spectacolului nu este aceea de a distruge imaginea părinților sau de a adânci clivajul care apare firesc între generații. Umorul, privirea înțelegătoare, duioasă chiar, naturalețea din fiecare interacțiune izbutesc să construiască o atmosferă în care toți pot fi ei înșiși, acceptându-și limitele.
Capcana de a reduce personajele la niște imagini caricaturale este evitată prin referiri la contextul care le explică, măcar parțial, obsesiile, entuziasmele, fricile, neputințele. Unii și-au trăit jumătate de viață prinși între lumea pe care au părăsit-o și Franța care i-a primit, altora meseria le-a devenit o a doua natură și judecă totul prin prisma automatismelor pe care le-au dobândit la locul de muncă, unii au lucrat mult și din greu să-și întrețină familiile, pe alții carierele i-au absorbit într-atât încât i-au îndepărtat de familiile lor. Dimensiunea socială ce poate fi reconstituită din prezentarea acestor fragmente de viață conferă complexitate experimentului teatral și îi dă, în același timp, credibilitate.
Profunzimea până la care ajunge explorarea legăturilor familiale devine evidentă în momente precum enunțarea unei fraze - Părinții mei vor muri și nu le voi mai putea auzi niciodată vocile - sau rostirea, de zeci de ori, când ghiduș, când îngrozit, când rugător, când disperat a unui singur cuvânt - tati - de către un actor care vine la marginea scenei ca la marginea unei lumi dincolo de care, în absența părintelui, hăul l-ar putea înghiți. În asemenea secvențe, unghiul de investigare a familiei se lărgește, pentru a permite conștientizarea fragilității sale. Inserând în discursul comic instantanee din registrul grav, spectacolul nu își confirmă numai funcția de documentare a vieții, ci și-o asumă și pe aceea de sublimare a ei într-o formă ce face mai suportabilă ideea morții.
Teatrul, în viziunea lui Mohamed El Khatif, este purtătorul unui mesaj politic și social, e puternic ancorat în realitate, exclude folosirea oricăror majuscule, a emfazei în joc și în scenografie. Firescul, simplitatea, minimalismul sunt elementele pe care se bazează o construcție de o sinceritate cuceritoare, care îi creează spectatorului posibilitatea de a se identifica foarte ușor cu situațiile de pe scenă. Teritoriu al renegocierii uneia dintre cele mai importante relații interumane, aceea cu părinții, scena este golită de orice obiect care ar putea distrage atenția de la confesiunile actorilor. Un telefon mobil, un laptop, un ecran de proiecție, o pianină adusă într-o parte a scenei, un skateboard pe care se dă unul dintre băieți pentru a-i atrage atenția tatălui său, o bancă, un scaun, acestea sunt obiectele ce ajută la punctarea câte unui amănunt din poveste sau sunt folosite pur și simplu pentru a face legătura cu lumea de dincolo de scenă, de unde intervin părinții.
Experimentul teatral ajunge la capăt când pe scenă apar tocmai cei care s-au aflat sub reflectoarele discursive. Deși convenția spectacolului este clară de la început, abia acela e momentul în care spectatorul are cu adevărat revelația faptului că nimic din ce a urmărit nu a fost ficțiune și că personajele pe care le-au conturat replicile actorilor sunt persoane reale, care intervin, ca într-un mic drept la replică, pentru a relativiza punctul de vedere exprimat de copiii lor. Dacă la reprezentația din Rennes părinții au urcat efectiv pe scenă, la Sibiu ei au intervenit prin zoom, adresându-se spectatorilor de la FITS, pe care i-au surprins folosind chiar câteva cuvinte în limba română.
Mes parents / Părinții mei e un spectacol proaspăt, cald, lipsit de orice intenție moralizatoare, care demonstrează că familia, chiar neficționalizată, este o temă extrem de generoasă pentru crearea unui discurs teatral convingător.