Nu doar muzica, ci și albul pur al spațiului (Biserica Reformată Calvină) reverberează, invitând la reverie.
Am așteptat cu trepidație, Șeherezada în ritm de flamenco (María Pagés Compañía), dar din păcate spectacolul nu a fost accesibil. Dunes (Dune), realizat cu Sidi Larbi Cherkaoui și difuzat de FITS în 2020 a creat o mare dorință de a revedea această dansatoare și coregrafă care transmite vibrațiile feminității ei ardente, puternice, sfidătoare prin intermediul unor povești ce provoacă, încântă (cu o vibrație forte) și revendică imperios atenție.
Împreună cu El Arbi El Harti, partener creativ și de viață, a fost de asemenea invitata lui Octavian Saiu în cadrul unei conferințe speciale desfășurate tot în ziua a șaptea a festivalului. María Pagés va primi anul acesta o stea pe Aleea Celebrităților.
London International Gospel Choir a revenit la Sibiu cu spectacolul intitulat elocvent Deeper Love / Iubire (regia: Nina Rosenberger). Dacă melodiile care au răsunat în Biserica Ursulinelor au făcut parte în general din repertoriul gospel clasic (Ain't no mountain high enough, Open the eyes of my heart, Have a little bit of faith. Higher and higher, Giants / The bigger they are, the harder they fall, For every mountain), ceea ce s-a remarcat au fost orchestrațiile imaginate cu delicatețe, făcând ca sunetele să aibă o pregnantă luminozitate.
Antrenante, tonice, explorând creativitatea și particularitățile timbrale ale fiecărui corist, cântecele, cu ritmurile și mesajele lor vitale, au lăsat cerul fiecăruia mai senin decât a fost înainte de intrarea la acest concert (așa cum sublinia unul dintre interpreți) și au sporit frenezia bucuriilor trăite într-o comunitate învigorată de credință și speranță.
Ultima cină (regia: Milo Rau, titlul original: Familie, premiera: 04.01.2020) este teatru în formă esențializată. Pornește de la un fapt divers tragic (în 2007, o familie din Calais - părinți și doi copii - se spânzură fără să dea și, aparent, fără să aibă un motiv). Cazul familiei Demesteer îi preocupă pe eroii piesei / spectacolului. De la început intrăm în intimitatea celor patru personaje, una cu nuanțe poetice - fiecare se definește prin mici voluptăți ale cotidianului (le place "mirosul schiurilor în prima zi de schiat", "ticăitul ceasurilor", "sunetul pe care îl fac labele cățeilor pe parchet", "mirosul de asfalt după o ploaie torențială"...) care sunt de altfel tot atâtea motive de a se bucura de viață. Niciunul nu pare a avea traume majore, poate fi încercat de vină, de singurătate, de depresie sau temeri, dar nu până la un punct de totală ruptură. Se aud păsări, acorduri dulci de chitară, muzica e lină, s-ar putea spune că orele trec banal, agreabil.
Dar nu e așa. Orele se fisurează și prin micile crăpături intră amenințarea din ce în ce mai clară, familia se îndreaptă spre sinuciderea în grup. "Ce ar face în ultima lor seară pe pământ?" s-au întrebat la un moment dat umblând pe urmele familiei Demeers, iar acum ni se arată răspunsul în timp real. Finalul e atât de crud încât devine insuportabil de privit, un sunet surd de prăbușire îți intră în vene, se creează un ecou al groazei care se condensează și te atinge ca și cum un acid s-ar scurge pe piele picătură cu picătură. E un thriller paradoxal, mergând ușor și apoi izbindu-te nemilos, deși concluzia e previzibilă.
Gustul pe care-l păstrez după acest spectacol care răvășește mi-a chemat în minte o notație pe care George Banu o face în Povestirile lui Horatio pe marginea conversațiilor cu Radu Penciulescu "Teatrul nu e niciodată un act gratuit". Aici el este plin de tensiunea unei demonstrații făcute în șoaptă (dar cu o enormă forță de implozie) despre resorturile primejdioase care se descarcă în banala viață de familie.
Tales of 12 Chinese Zodiac / Povestea zodiacului chinezesc (premiera: 15.09.2017) a relaxat sfârșitul de zi printr-o suită de 12 tablouri dansante care exprimă fiecare caracteristicile legendare ale spiritelor ce tutelează anii în calendarele orientale.
Fiecare episod a pus în evidență prin machiaj, costume, simboluri și ritmuri sofisticate animalul reprezentat și calitățile sau defectele lui: agilitatea periculoasă a Tigrului, cea molatecă a Pisicii, fermitatea Oii contemplative, hedonismul Șobolanilor care "lasă în urmă trecutul râzând", fluiditatea poetică a Șarpelui (cine ar fi crezut?), dorința/dezamăgirea/deznădejde/disperarea Maimuței (toate la un loc și dacă se poate cu majuscule imperative!), blândețea Iepurelui care invită luna la dans și așa mai departe. Porcul găsește negreșit norocul, Caii galopează între mare și cer, Dragonul "își înalță capul după ce totul e spus și făcut", Câinele "urmează pașii vântului", iar Cocoșul trufaș și fermecător "știe să se ridice din praf". Dacă nu v-ați găsit zodia aici, dar mai ales dacă vreți să vă bucurați de aceste povești, spectacolul e disponibil mai jos.
Totul în el face sufletul să se ridice, să cânte, să fie cuprins de vârtejul cosmic al trecerii timpului marcat în fiecare an de un spirit anume care îl scoate din anonimat dedicându-l grației, forței, îndemânării sau atâtor alte însușiri descrise în montare sub atotcuprinzătoarea zodie a Frumuseții.
