Scenografia e redusă la un ecran uriaș ce ocupă peretele din spate al scenei - o grilă de multiple celule video pe care se derulează un caleidoscop de imagini și video-clipuri ca într-o conferință zoom. Conferențiarul este actorul Markus Meyer, ce dialoghează (sau monologhează), distribuit în multiple imagini de machiaje și coafuri, întruchipând simultan toate personajele demersului. O fisură decupată în acest eșafodaj - un portal între lumea virtuală a imaginilor și cea fizică a scenei - se vrea o ramă de tablou, în care Dorian Gray își face apariția.
Peisajul natural sau uman este descompus și recompus într-un puzzle de imagini ce aleargă pe suprafață de proiecție, în aceeași idee în care Dorian Gray e descompus și recompus din personajele romanului.
Bastian Kraft propune o ediție carteziană a poveștii lui Oscar Wilde, cu personaje așezate în icoane, conversând între ele fără să se vadă sau să se atingă. În primul tablou, vocile însoțesc imaginea într-un discurs confesiv. Tabloul (sau "portretul" în traducerea românească a titlului romanului) lipsește nu doar din titlul spectacolului - Dorian Gray - dar și din scenă.
Înlocuit cu o pânză goală înrămată, el ne vorbește despre futilitatea sau goliciunea frumuseții, dar în același timp, tabloul devine un spațiu de proiecție a stărilor viitoare ale eroului. Ideea de tablou / portret se regăsește, însă, în montare într-o reprezentare cuantic / infinitezimală prin multiplele "tablouri" de atmosferă "în fărâme" ce se succed pe ecranul de proiecție. Ele conțin decupaje de interioare, naturi moarte, accesorii casnice, mese cu vesela colorată, serviciul de ceai, sau peisaje stradale desprinse direct din descrierile lui Oscar Wilde.
Primul tablou ne introduce personajele. Ecranul seamănă cu o partidă electronică de solitaire, în care personajele apar, emit judecăți despre Dorian, vorbesc despre circumstanțele în care l-au cunoscut, și apoi dispar, reapărând multiplicându-se în alte coordonate ale grilei, relevând alte aspecte ale eroului. Dandy-escul Henry Wotton, pictorul Basil Hallward - etern îndrăgostit de muza sa, Dorian - servitorii, James (fratele Sybilei Vane, iubita-actriță a lui Dorian)... cu toți vorbesc pe un ton confesiv despre frumusețea irezistibilă a eroului.
Dorian se mișcă între rama tabloului și eșafodajul de ecrane, pe care-l escaladează pe multiple nivele, integrându-se în scenele video afișate (în atelierul lui Basil, cinele petrecute cu Henry, loja de teatru). La costum, pantofi și mănuși negre, Dorian rătăcește agil și acrobatic printre grilele negre, într-un labirint kafkian, într-un conflict fără ieșire cu propria sa conștiință. Pentru că Dorian își schimbă chipul cu imaginea imuabilă a portretului pictat de Basil, el poartă o mască grea și grunjoasă de pastă uleioasă și aurie, a căror linii pronunțate trădează procesul irevocabil al îmbătrânirii. Chipul lui frumos și inocent, al "tinereții fără bătrânețe" nu-l vedem de-a lungul acestei montări; el stă ascuns în absentul tablou.
Câteva cadre partiționate de grila ecranului fixează momentele povestirii. Fiecare celulă sau grup de celule derulează propriul lor film, sincronizându-se cu jocul de scenă al lui Dorian. O succesiune de imagini descriptive, monologuri sau dialoguri între personajele ce vorbesc din icoane realizează o eboșă a romanului, scrisă într-un picto-limbaj digital.
Dorian pozează din rama tabloului în fața camerei fixate pe marginea ei. Din alte celule vorbesc prietenii lui, pictorul Basil - surprins în exercițiul artei, fragmentat pe mai multe celule video - și lordul Henry. Observăm privirile contrastante ale aceluiași actor cum se încrucișează atemporal și convingător în ochii audienței: zâmbetul mereu vioi, plin de spirit, ironic și incitant al lui Henry, adorația perplexă din ochii artistului, privirea metalică și în același timp arzătoare a lui Dorian. Sufocat de disertațiile hedoniste ale lordului Henry, Dorian se plimbă prin grădina lui Basil, transgresând grilele ce divid ecranul, pentru a medita la condiția îmbătrânirii, gelos pe frumusețea eternă a tabloului. Peisajul cu plante exotice al grădinii e parcelat în ferestre rectangulare ce pulsează într-o efervescență de forme și culori. Când tabloul e gata, Dorian ne vorbește din ecran la persoana a treia, cu vocea auctorială. Dorința lui e garantată. Dorian pătrunde în existența virtuală a tinereții fără bătrânețe a tabloului, ale cărei porți sunt deschise sau revelate de Henry - în timpul ce tabloul, supus legilor timpului, se va deteriora în consens cu cruzimile și depravarea eroului. Nu observăm efectele nefaste ale actelor noastre pe propriul chip, dar arta le trădează în cele mai mici detalii. Într-un gest faustic, Dorian își vinde sufletul tabloului, devenind etern tânăr, adică nemuritor. Simbolul diavolului însă nu este tabloul - ca simplu instrument al damnării - ci lordul Henry, acel geniu al răului, acea parte decadentă a spiritului înrobit de vanități și de imposibila sa perfecțiune. Îndemnurile lui Henry la viață, la consumarea în extremis a clipei, la iubirea infidelă sunt repetate în câteva rânduri, acaparând ca niște laitmotive gândirea și dorințele eroului. Iubirea adevărată întruchipată de Basil pălește în fața vieții colorate propuse de Henry. Depărtându-se de Basil - creatorul imaginii sale - Dorian se depărtează de sine, de geniul său bun. Este Dorian Gray un portret compozit, așa cum un tablou sau orice operă de artă concentrează subliminal însemnele artistului?
Următorul tablou este cel al străzii, al lumii dezlănțuite, străine până atunci eroului inocent. La îndemnurile lui Henry, Dorian - într-un iluzoriu și plastic exercițiu de animație - se pierde prin cotloanele întortocheate și interlope ale străzilor, ale teatrului, unde o descoperă pe Sybil Vane, actrița de mâna a treia, a cărei frumusețe se identifică cu anima eroului. Cățărându-se pe grilele eșafodajului video ce etalează diferențiat tumultul înșelător al vieții, Dorian se scufundă precum Narcis în apele morții.
După ce Dorian se îndrăgostește de Sybil, cadrul video se mută pe fundul mării într-o lume iluzorie de corali albaștrii, un abis în care iubirea se prăbușește, atunci când nu mai e alimentată de singura ei rațiune, arta - mereu în competiție cu viața, în raport cu care se vrea superioară și infailibilă. Într-una din celulele video apare o lumânare albă - un simbol al actriței, al cărui chip nu se arată în această montare. Într-o alta, profilul lui Dorian Gray se suprapune peste lumânare - călău și victimă, compoziție ce anunță declinul iubirii și începutul unei existențe desfrânate și haotice. Vorbele lui Henry capătă tot mai mult contur în conștiința lui Dorian, fidelitatea e o formă a lăcomiei, o notă de superficialitate și slăbiciune a celor ce iubesc o singură dată.
Înrobită de pasiunea pentru Dorian, Sybil joacă tot mai prost, dezamăgindu-l în fața prietenilor lui, invitați la spectacol. Dorian o părăsește brutal și ireconciliabil. E interesant construit cadrul din cabina Sybilei, un puzzle de flori, farduri, o oglindă, cerceii actriței, lucruri aruncate în dezordine, peste care se mișcă o fereastră de lumină, prin care eroul dispare, întors în rama lui.
Câteva snapshot-uri înregistrează evoluția eroului, într-o grafică alb-negru, încadrate în spațiul tabloului, panoul cu video-clipuri se stinge, devenind un plastic spațiu negativ. Imaginile sunt simbolice, realizate cu mijloacele animației. Trecerea timpului - ce nu poate altera chipul statuar al eroului - e simbolizată de imaginea unui orologiu pe care este proiectat Dorian într-o postură triumfătoare.
În conversație cu el însuși, în fața camerei fixate pe chenarul tabloului, profilul lui Dorian vorbește cu imaginea sa frontală și uriașă proiectată pe ecranul video. Tabloul animat, portretul contrariat, cu gura grimasată într-o marcă a cruzimii, trezește conștiința eroului, ce ar vrea să-și reconsidere gestul, dar prea târziu, între timp, Sybil se sinucide. Același construct imagistic îl surprinde monologând cu el însuși, sau la persoana a treia (prin vocea off a lui Wilde), descriind urâțirea treptată a portretului în consens cu actele sale reprobabile: înjunghierea lui Basil, șantajul lui Alan - unul din partenerii săi de desfrâu, urmată de sinuciderea acestuia. Când schițează o falsă reabilitare morală, realizează că portretul adâncit și mai tare în decrepitudine "nu poate fi mințit".
Dorian devine un strigoi al tabloului, un mort avant la lettre, ce bântuie cu masca sa aurită proiecția lui în lume. Tabloul in absentia mai poate fi interpretat ca o reprezentare mentală a imaginii sale, într-un narcisism sublimat. Arta substituie viața, o transfigurează, dar iluzia ei se termină tot în moarte. De pe eresurile înalte ale artei și perfecțiunii, căderea este cu atât mai catastrofală. Distrugerea tabloului este un act de sinucidere, strigoiul se întoarce în trupul mort, devastat de imaginea cumplită a tabloului. Odată pactul expiat, tabloul își reia, simbolic, chipul inocent al tinereții.
Cadrul distrugerii tabloului este apocaliptic, scufundat într-un clar obscur. Răcnetele delirante ale lui Dorian - din spațiul ramei - sunt acompaniate de un fundul sonor demolator, abraziv și nevralgic, ca o bandă de magnetofon ce scârțâie în gol. Printr-o suită de mișcări convulsive, abia vizibile, năprasnice, ca niște lovituri de cuțit - ce, în roman, înjunghie tabloul - Dorian își îndepărtează vopseaua de aur de pe față.
Un întuneric total cufundă scena, doar o îngustă fantă verticală de lumină penetrează bezna - poate sufletul eliberat al lui Dorian sau poate lumina tabloului reîntors la imaginea sa, inocentă, sau poate amândouă...
Într-o icoană, apare servitorul rezoner ce constată moartea necunoscutului urât și decrepit din camera secretă, într-o baie de sânge, alături de tabloul cu imaginea nealterată a misteriosului său stăpân.