FAUST: tribut e o suprapunere a două câmpuri de forță simbolice care își împrumută cu o stranie dezinvoltură valorile. Există câteva categorii de teatru Noh, iar cea centrată pe ființe supranaturale, pe demoni absoarbe în acest spectacol de 50 de minute reflexe din Faust și le pune firesc în rama stilistică a codurilor teatrului Noh.
Somat fiind de Marele Stăpân al Adâncurilor, demonul ce pornește în căutarea sufletului lui Faust spune cu o poleire de satisfacție: "sufletul lui nici nu se va scufunda, nici nu va pluti, ca un lemn în derivă prins între stânci, nu va merge nici în Iad, nici în Paradis" și atunci ai senzația că un cutremur se va pune în mișcare pe scena care se încarcă de vibrația vocii insistent-tânguioase a actorului și de sunetele percuției și ale flautului ce par că rostesc o sentință.
În Dincolo de rol sau actorul nesupus (Nemira, 2018), George Banu remarca: "În esență, actorul oriental se prezintă că fiind intermediarul cel mai potrivit pentru conversația cu zeii, iar exercitarea artei sale se supune acestei vocații. Vocație ce-i consolidează statutul și îl responsabilizează în cel mai înalt grad. [...]
Spațiu auster, scenă aflată în întregime la dispoziția actorului înveșmântat în costume strălucit împodobite, actor machiat sau mascat, corp exaltat cu resursele teatrului și pentru teatru! Această tensiune dintre spațiul gol și corpul supraexpus focalizează privirea asupra actorului și a performanțelor sale".
Ora la care nu știam unii de alții (Universitatea de Vest Timișoara, Regia: Florin Vidamski, premieră: 13.04.2023) e un spectacol care se situează în derularea festivalului la o intersecție care invită la comparații: Florin Vidamski este și regizorul excelentei montări antigona. un recviem (prezentată pe 27 iunie), iar Ora în care nu știam unii de alții este o premieră recentă a TNRS, prezentată live pe 25 iunie 2023.
Holul amplu cu o scară spiralată ce închipuie scuarul contemplat de Peter Handke în Ora... deschide perspectiva pe verticală. Haosul pe care mizează scenariul din care spectacolul se inspiră e oarecum diluat pentru că interpreții se pierd în spațiul întunecos și prea larg. Există neîndoios premise frumoase ale acestui spectacol, abordarea e ofertantă pentru interpreți, însă mutarea accentului pe ideea de numere muzicale nu este optimă, iar ritmul suferă, se împiedică într-un șirag de goluri. Din când în când registrul poetic se activează într-un element de recuzită, în candoarea interpretărilor, în inventivitatea momentelor muzicale care includ un element de surpriză și acestea devin momentele de reușită.
MAKOM 30. Sărbătoarea dansului (Vertigo Dance Company) este un spectacol conceput special de Noa Wertheim pentru FITS într-un an în care Vertigo, trupa de dans pe care o conduce cu atâta măiestrie încât lasă statornic în siajul ei delectare și fascinație, marchează și ea 30 de ani de existență.
Dacă în 2022 întâlnirea cu Vertigo a fost marcată de un intens farmec al cărui ecou statornic reverberează și acum, performanța repetată în 2023 aparține în mod autentic temei festivalului, intrând într-un perimetru al miracolului: cel al profesionalismului trupei și al viziunii care induce o transă a frumuseții, definitorie pentru Noa Wertheim, directorul și coregraful trupei.
MAKOM 30 un spectacol hipnotic, dezvoltă o temă care încarcă de tensiune polarități ca libertate/limită, structură/fluiditate, iar ele arcuiesc spații de gândire definite viu de plasticitatea corpurilor. Costumele în culori mocnite, ocru, sienna, verde-stins, generează armonii discrete, învăluitoare care dau naștere unui poem cromatic. Noa Wertheim are o estetică foarte particulară a unui balans corporal lent ancorat într-o mișcare de centrare captivantă; noduri de tensiune se desfac în acest ritm senzual și atunci o energie a vitalității controlate și în cele din urmă a unei rafinate cunoașteri de sine coboară asupra scenei.
La dame aux camélias / Dama cu camelii (Théâtre Național de Bretagne, Regia: Arthur Nauzyciel, premiera: 26.09.2018) e în mod evident un spectacol lucrat cu migală, îmbinare surprinzătoare, percutantă între minimalism și lipsă de măsură. Însă pedalând cam apăsat pe demonstrație (condiția femeii din 1848, data apariției romanului, și similaritățile cu era #metoo), devine destul de static, redus la câteva semne care domină scena și covârșitor de lent...
Viciul ca dorință de a uita de sine, perfida înclinație spre o singurătate sordidă, căderea de neoprit sunt subliniate de mișcările au ralenti și devin în timp, arătate fiind până la saturație, de o tristețe care invadează și cel mai mic element de decor, și cea mai neînsemnată mișcare. Banii, tranzacțiile cu cifre exacte, ploaia de trocuri disipă romantismul, îl trec într-un plan în care foșnesc umbre maladive.
"Într-o secundă am construit un viitor întreg bazat pe iubirea ta", îi spune Marguerite lui Armand și atunci roșul dens al scenei se devitalizează și devine o culoare tragică evocând în același timp sânge și boală, splendoare minată de artificialitate, ardere mocnită. Neașteptate cercuri de sugestii se iscă atunci când picturi ale secolului XIX (Manet, îndeosebi) și personajele din Casanova lui Fellini se instituie fugitiv în filigran.
