Prezentat în cadrul FITS 2023 de către compania japoneză Yamanote Jijosha, spectacolul The Seagull / Pescărușul, în direcția de scenă a lui Masahiro Yasuma, reușește să impresioneze printr-un joc ce mizează pe expresivitatea corporală. Devenit emblematic pentru această companie teatrală, stilul de joc numit Yojo-han are rădăcini în teatrul clasic japonez, Kabuki și No, care întotdeauna caută frumusețea în corpurile rigide de pe scenă, după cum se explică în programul primit de fiecare spectator la intrarea în sală. Printr-o metodă rafinată de-a lungul a unui sfert de veac, compania Yamanote Jijosha îi antrenează pe actori pentru a stăpâni o tehnică de joc exersată deja în reprezentarea multor texte dramatice europene, de la tragediile antice grecești la Shakespeare.
Corpul, cu toată memoria și expresivitatea sa, corpul pe care timpul îl degradează și pe care personaje precum Arkadina sau Sorin l-ar vrea așezat sub semnul eternei tinereți, devine, în spectacolul prezentat de trupa japoneză, cel mai important mijloc de expresie artistică. Imaginați ca pescăruși împăiați, cu trei excepții - actorii ce îi întruchipează pe Nina, Treplev și Mașa -, actorii apar pe scenă îmbrăcați în costume ce conturează ideea dualității. Pe de o parte, datorită ținutei care le îmbracă partea superioară a corpului, ei sunt oamenii sfârșitului de secol XIX, pe de altă parte, sunt pescărușii incapabili să zboare, idee sugerată prin materialul amplu, foșnitor, asemenea hârtiei creponate, care le ascunde jumătatea inferioară a corpului, o ținută derivată din costumele de teatru clasic japonez. Cele trei personaje care ies din această convenție a dualității sunt și cele care nu numai prin ținută, dar și prin joc, păstrează linia clasic-realistă, reprezentându-i pe Nina, Treplev și Mașa, singurii care nu sunt atinși, încă de la începutul piesei, ca toți ceilalți, de încremenire afectivă, de dezamăgire, de ratare, adică singurii ce mai pot spera să schimbe lumea și propriul destin.
Cu inimi în care se injectează propilen și cu ochi de sticlă, după cum afirmă Arkadina, a cărei ipostază împăiată devine un supra-personaj ce comentează piesa, în intermezzo-uri ce nu fac parte din textul original, pescărușii-împăiați sunt personaje ale căror mișcări sunt o ireală combinație de rigiditate și mobilitate corporală. Momentele în care actorii par să plutească deasupra scenei, desprinzându-se ușor de pe scândură, alternează cu acelea în care mișcările par a fi făcute de niște roboți care nu-și pot coordona încă membrele, liniile pe care le descriu fiind întrerupte, actorii rămânând în poziții incomode, imposibile, stranii. La acestea se adaugă schimbările bruște din voce, ochii de cele mai multe ori imobili și chipuri ce amintesc de măștile din teatrul clasic japonez. Toată suferința personajelor este redată prin corpuri pe care spiritul nu le mai locuiește. În contrast cu ele, Nina, Treplev și Mașa sunt mobili, naturali, plini de viața pe care încă o văd desfășurându-se senin în fața lor.
Proiectată pe fundalul unei lumi în care există parcă un singur personaj, unul colectiv, alienat, din care a dispărut orice urmă de umanitate, Nina este o apariție de o delicatețe comparabilă doar cu a florilor de cireș atât de prețuite în cultura japoneză. Zâmbetul ei, mișcarea fină a mâinilor, privirea ei luminoasă, felul gingaș în care părul îi conturează chipul, ținuta în tonuri de galben, toate acestea fac din ea un personaj de o frumusețe pe care orice spectator și-ar dori-o indestructibilă. În ultima parte a spectacolului însă devine și ea asemenea celor din jur, apărând pe scenă aproape învelită în materialul alb, foșnitor, ca un pescăruș rămas într-o aripă. Aceeași transformare o suferise, mai devreme, și Nina. Treplev "se extrage" din destin, sinuciderea sa fiind felul în care el s-a sustras alienării, recunoscându-și neputința de a-și atinge idealul.
Oameni-păsări, cu mișcări ireale, personajele lui Cehov imaginate în reprezentația trupei japoneze se prăbușesc înăuntrul propriilor visuri, ca niște pescăruși cu aripi zdrobite, apariția lor urmărindu-i pe spectatori mult timp după lăsarea cortinei.
