"Actografii" joacă într-un spațiu intimist, o masă de sufragerie, pivot al unui decupaj din piese ionesciene, și se dedau celor mai inventive improvizații. Au umor viguros, spontaneitate, construiesc inteligent, instaurează gradații de sens în fiecare frază, evită repetiții, comicul facil, ironia seacă. S-ar putea zice că tratează textul cu afecțiune. Masa pe care se înșiră o recuzită năstrușnică nu e doar o metaforă, ei chiar se simt acasă cu Ionesco, pe care l-au invitat la cină și se distrează împreună de minune.
Pentru că ediția a 30-a a festivalului e pusă sub semnul In memoriam George Banu, am inserat în notațiile de fiecare zi fragmente din cărțile[1], articolele și interviurile lui ca un semn discret al celebrării acestei vieți trăite în teatru cu măsură și iubire. În Convorbiri teatrale, FITS (Nemira, 2016), George Banu a inclus un interviu cu Emmanuel Demarcy-Mota unde reușea ca prin dialog (aceste discuții revelatoare, pline de autenticitate a căror lipsă se simte acut la primul festival fără George Banu) să extragă adevăruri definitorii. Acolo, regizorul acestui spectacol declara: "Am fost mereu atras de autori care fac că realitatea să se întâlnească cu ficțiunea, dar și cu imaginația, care are ascendent asupra realității. «Imaginația face ca realitatea să pară mincinoasă» spune Breton. La fel și ficțiunea. Pirandello reușește asta. La fel și Ionesco, pe care mi-a plăcut mult să-l pun în scenă."
Perfect compus (Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu, text și regie: Alexandra Badea, premiera: 17.04.2018) reliefează realități fără speranță din trei perioade diferite, pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941, comunismul și perioada de nesfârșită "tranziție", unite în povestea unei familii, unde umbrele trecutului și neliniștile prezentului sunt însoțite de constante dureroase: trădări, conflicte, abandonuri, sacrificii. O replică rezumă adevăruri care tulbură necontenit: "în familia asta parc-am fiind incapabili să iubim".
"Nu e vorba de o ierarhizare a suferințelor" din Holocaust sau comunism, ci de o sensibilizare, printr-o piesă inteligent scrisă și montată, față de suferința pe scară largă, amplificată încă și mai mult de duplicitatea din mediu familial, de minciuni, de un cortegiu de defecte prea-omenești. Actorii sunt puși în evidență; apar reflexivi, empatici, modelând ceea ce am putea de altfel face oricând, nu doar când suntem mișcați de mesajul urgent al unui spectacol: să privim, să dezlegăm nodurile de lacrimi ale trecutului, să exersăm vigilență față de informațiile-baraj ce asediază urechile până nu-ți mai poți auzi nici bătăile inimii, nici vocea interioară care te îndeamnă imperios să-ți folosești discernământul.
Într-un interviu, Alexandra Badea accentua cu pertinență intenția acestui text "despre rănile care au rămas deschise în noi și pe care nu le cunoaștem; din ele vin multe dintre problemele noastre ca individ și ca popor".
În cadrele care suprapun abil timpurile, personajele se zbat ca niște înecați care încearcă să-și țină capul deasupra. Privirea doare, trecutul [nu mai] e în trecut... În aceste paranteze se înscrie miza spectacolului.
Fado cu Inês Brito, transmis în direct, a adus multă emoție, nu doar prin vocea de o caldă puritate a interpretei, ci prin comunicarea pe care a reușit să o stimuleze. Nu cântă doar, ci explică, mângâie, îmbrățișează, își șterge o lacrimă, împletește fire de reverie, înțelepciunea găsită într-un târziu, nostalgii și melancolii. Când Inês Brito a declarat că tocmai azi e și ziua ei, publicul i-a intonat "La mulți ani" spontan, într-un dialog al generozității. Ce răspuns mai potrivit la encore: Uma Casa Portuguesa al Amáliei Rodrigues, unde unul dintre versurile pline de pasiune te îndeamnă "să dăruiești și să fii fericit".
Fii tu însuți! / Come as you are # Teil 2 (Concept, regia și coregrafia: Nir de Volff) e povestea a trei dansatori sirieni care-și croiesc cu greu viața de emigranți în Germania, o țară unde abilitățile pragmatice le-ar fi mai de folos decât ceea ce e văzut ca o frivolă îndeletnicire, deși e axul identității lor. Artiștii se devoalează în orbitoare sincerități - prim-planurile te fac să simți foamea lor de a se exprima și de a fi înțeleși, de a putea exista în acord cu ceea ce sunt, de a găsi eluzivul limbaj comun sufletesc, de a-și elibera energia creatoare a corpurilor împovărate de lanțuri invizibile, cele ale vârstei, bolii, lipsei de șansă. Starea de supraviețuire generează traume ("Lumea se uită la tine ca la un sirian sau ca la un artist?", "Câteodată, toată energia îmi dispare într-un vid, e greu de explicat".
Îți dai seama de luxul de a trăi acasă când în final unul dintre ei spune: "în 10 ani sperăm că nu vom fi pe jumătate aici și jumătate dincolo". Sunt jumătăți din a căror tensiune se iscă acum tristeți insondabile...
Amintirile păpușii de lemn / Impressionniste Néo vol. 4 The Miracle of Pinocchio (de Mari Natsuki) e o parte a unei serii de reconstituiri a poveștilor clasice într-o manieră în parte șăgalnică, în parte de o neliniștitoare seriozitate.
Când clasica melodie care însoțește povestea lui Pinocchio produsă de studiourile Disney în 1940 invadează scena (Fate is kind / She brings to those who love / The sweet fulfillment of their secret longing), magia se înfiripă și de undeva apare ființa secretă a poveștilor.
Personajele o iau razna, sunt fie demoni, fie improbabili spiriduși. E ceva încântător în erupția imaginației haotice pe scenă, în înghețata care arată ca globul pământesc, în șosetele în culori tari, în straturile adânci de înțelesuri care s-au tot adunat între cei care spun și cei care ascultă istorisirile.
Și atunci observi, cu o copilărească mirare si cu suspin nostalgic, că spectacolul te-a plimbat, pe nebănuite, prin fața unor fermecătoare diorame pe care le-ai găsi probabil, dacă ar exista așa ceva, într-un muzeu de arheologie a poveștilor.
Notă: [1] Dăruindu-mi, cu delicată generozitate, un raft de cărți ale lui George Banu, Simona Popescu a făcut posibil acest demers. Îi mulțumesc și pe această cale.