Conform prezentării spectacolului: "gen.snowflake este un spectacol de teatru care pornește de la poveștile echipei, folosind o metodă de lucru dezvoltată în cadrul rezidenței în Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova a studenților masteranzi ai Facultății de Teatru a Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, sub îndrumarea regizorului Bobi Pricop.
Spectacolul este un colaj de scene care ilustrează tematici actuale: body shaming, anxietate, dependența financiară de părinți, identitate online sau inadaptarea socială. Pornind de la experiențele actorilor, spectacolul are valențe autobiografice și autoreferențiale, într-o estetică a simplității și a onestității. gen.snowflake caută să chestioneze etichetarea ironică a generației Z ca "fulgi de zăpadă"."
Cam așa se întâmplă cu sinopsisurile care te acoperă și cu care e super convenabil să te scoți, așa cum e și cu autoironia / postironia funcțională - există o demitizare voită valorificată printr-un comic deștept și *orice s-ar fi întâmplat* umbrela asta de reprezentare frustă și sinceră ar fi acoperit totul cu scop, deznodământ și grație.
Încă nu știu unde să mă poziționez cu privire la structurile tip: am-jucat-un-spectacol-întreg-iar-la-final-ne-am-scuzat-apoetic-că-a-fost-un-fail-de-amorul-comicului (și asta tot ca să fie accentuată ideea asta de a fi woke). Da, cu o astfel de retorică angrenezi sala (fără să ceri neapărat milă), primești un soi de validare contradictorie din partea publicului, care e șocat de schimbarea fulgerătoare de optică, de asumarea aia super specifică. Dar poate exista riscul să vezi totul într-o cheie artificială (și acum că am articulat ideea asta, nu cred că ar fi neapărat un lucru rău).
Spectacolul gen.snowflake e unul modular și (aparent) lipsit de un fir roșu, dar asta e ok, trebuie să fie, pentru că se anunță ideea de colaj din chiar sinopsis. Pfiu. Drum liber. Suntem tot mai familiarizați cu lucratul devised (în care echipa spectacolului scrie și textul, pe bază de improvizații) la spectacole, ceea ce înseamnă că se mainstreamizează și genul ăsta de proces. Și atunci ce rămâne e să ne gândim la public. (Sau să nu ne gândim deloc la el, paradoxal e la fel de bine). (Sau să combinăm esteticile astea două, asta e cu atât mai bine). Se sparge convențional al patrulea perete, fiecare actor are momentul personal (unele mai vizibile / memorabile decât altele, dar poate asta e și ideea), totul pentru ca la final să vină Eduard Crucianu și să ne facă franjuri într-un exercițiu de sinceritate brută. Pe lângă convingerile personale (care pare că-s la unison, pot chiar ele să fie "gen."-ul din gen.snowflake), Edi face din spectacolul ăsta compozit un soi de terci cu sens, deconstruindu-l, cumva conștient, woke, cumva zeflemitor, ia la roast produsul abia văzut, ceea ce e o tehnică bună, ne ajută să mai trecem încă o dată (dar cu o optică distinctă) în capul nostru prin tot ce am văzut. Și e o sursă infailibilă de comic. Și ironiile sunt fine. Se vorbește despre "realul" pe care îl tot repeți de luni de zile, dar îl faci mereu "ca și cum ar fi prima dată". E și un joculeț tricky acolo, un apel telefonic situat undeva între real și contingent (pentru că a avut oricum loc la un moment dat). Cumva, dincolo de toată caterinca intenționată (și foarte fină, de altfel), problemele ridicate sunt cele ale generației mele. Mă gândesc foarte des (chiar așa, glitchy) la absolut toate, îmi fac scenarii, reiau în capul meu discuții sau am, literalmente, discuții neavute. Iar copiii ăștia vin și-mi articulează mintea, interiorul, mă plimbă prin compartimentele unui tren în care știu că am și eu loc (e pe bilet). Dar tocmai plimbarea asta e cea mai interesantă, pentru că observ cât observ, urmând ca la un moment dat să mă așez și eu în situație. Lângă cineva, în locul cuiva. Și chiar și atunci când stau în picioare, tot sunt în același tren cu ei.
Tehnic vorbind acum, nu e nimic inedit sau nemaivăzut la un prim nivel senzorial, dar am mai accentuat ideea că se merge pe candid. Ceea ce mă face să înțeleg că textul e cel mai important. Ideile cheie, situațiile premisă. Și aici am o problemă, mi se mai întâmplă (pe parcursul spectacolului) să mă simt cumva blocat într-un dicționar de sinonime. De parcă aș fi citit aceeași linie de cod la infinit, de parcă aș fi avut un déjà vu nu doar cu viața mea, ci chiar cu spectacolul în sine, uneori. Dar asta vine și dintr-o atare poeticitate a dramaturgiei, legată de Vlad Sălbatecu. Și asta e dihotomic, cum ziceam, nu avem un fir roșu, spectacolul se recomandă a fi colaj (și totuși textul încearcă niște tranziții pe care nimic altceva nu le mai încearcă, exceptând - poate - muzica). Și de aici se nasc și unele simetrii, unele suprapuneri perfecte de idei, dar și unele redundanțe. Pe alocuri textul e salvat de candoarea interpretării. Alteori e invers, dar mult mai rar. E un imaginar atât de vast și atât de restrâns valorificat deopotrivă.
Avea Dan Sociu un poem care-ncepea cu "suntem doar momente și momente", parcă în Uau!, nu mai știu sigur, dar dacă tot ajung să vorbesc despre identificarea asta om - moment (pe care și spectacolul o propune), vreau să înțeleg de ce (cu toate scuzele de rigoare) pe unele momente-oameni nu le-am ținut minte, fascinat și încă purtat de alte momente-oameni. De exemplu, nu prea țin minte mare lucru din partea din colaj a lui Ioan Crișan, dar apoi vine Edi Crucianu și mă include în performance într-un fel autentic (chit că și ăsta e repetat). Și aici se întâmplă o schimbare tare. Mai reiau cu mintea totul încă o dată, apoi mă trezesc într-un feeling de one man show (dacă asta era ideea, e tare, se simte mișto tranziția). Dar asta nu e neapărat așa ortodox cu privire la restul actorilor. Și nu, nu e vorba de un furt de scenă, e doar ideea că textul (laolaltă cu tot angrenajul) poate să fi fost gândit cu așa o finalitate.
Alteori doar se întâmplă să disociez afară din momente cu potențial extraordinar, cum e întreg monologul despre cum se simte să ai cancer la 23 de ani, cu paralela către boala omoloagă a unui câine. Nu știu, pentru mine a fost ceva de o lascivitate poetică un pic prea împopoțonată în momentul ăla specific. O analogie amplă, o paralelă nici viscerală, nici onirică, nici disperată, mai nicicum. Acolo, uite, am simțit text, ceea ce nu mi-aș fi dorit. Și punctez asta (părerea mea despre asta, că așa lucrăm) pentru că e - poate - scena cu cea mai aproape de noi premisă, în care e (deopotrivă) foarte greu și foarte ușor să livrezi. Nu textul contează acolo, dar textul poate să strice momentul, să desincronizeze actorul de spectator.
Și au existat - la polul opus - momente cu încărcătură de zeci de ori mai mundană, în care m-am simțit integrat mult mai bine prin tocmai sinceritatea asta de care spectacolul vorbește. Când poezia e sinceră (de cele mai multe ori) tai cuvinte, structuri, măsuri, nu te mai gândești la ritm, doar spui, renunți la un întreg arsenal formal de altceva. Mă declar absolut fanul scenelor în care actorii s-au jucat tocmai cu dimensiunea asta, foarte clean, când din nimic a ieșit un gând pe care l-am avut și eu, la rândul meu, în oglindă. Înțelegem și susținem demersul, iar gen.snowflakea făcut cu mine ceva ce rareori spectacolele (îmi mai) fac: mi-a dat de toate. Și am mai și plecat cu ceva.