Ivan Vîrîpaev este dramaturg, regizor de teatru și de film și actor de origine rusă. El este cunoscut, la nivel internațional, în special ca autor de piese de teatru. De la Oxigen, Dansul Delhi, Iluzii și până la Îmbrățișări insuportabil de lungi, Vîrîpaev este recognoscibil prin dimensiunea profund poetică a textelor sale.
***
E zece dimineața. Intru în aula Universității din Craiova, împreună cu ceilalți participanți. Mă așez pe scaun și mă uit la bărbatul din fața mea, care așteaptă tăcut să ne găsim cu toții locurile. Se uită undeva dincolo de noi și în ochii lui este vizibil cum își adună, pentru o ultimă dată, gândurile. Profit că nu îmi aruncă nicio privire și îl "radiografiez". Trăsăturile lui Ivan Vîrîpaev au ceva ce îmi aduce aminte de chipurile pictate pe icoanele rusești. În cele două zile de master class, această asemănare mi s-a părut din ce în ce mai izbitoare. Dar deja impresia nu mai avea legătură strict cu trăsăturile lui, ci era întărită și de ceea ce ne povestea. Aveam în față, de fapt, combinația dintre un ascet și un luptător pentru drepturi.
Ivan Vîrîpaev a vorbit despre valorile creștine și budiste, despre yoga și energii, despre substanțe psihedelice. Despre cum ne putem bucura cu adevărat de orice obiect - de la o pipă (ca a lui), până la o piesă de teatru -, dacă îi înțelegem în profunzime toate cele trei niveluri: forma, ideea și felul în care stabilim contactul cu el. O pipă e făcută ca să fie fumată; un pat e făcut ca să te odihnești în el; o piesă de teatru este făcută pentru a-i fi pus în scenă mesajul. Tratate astfel, obiectele capătă suflet prin funcția lor. Da, Ivan Vîrîpaev este ceea ce se numește un om spiritualizat, care a cules din fiecare religie o idee sau un ritual. Asta se întâmplă atunci când nu te grăbești să judeci un obiect până când nu îi pătrunzi și cel de-al treilea nivel: "Toate religiile au aceeași esență, inclusiv ateismul", este convins Vîrîpaev.
În aceeași săptămână cu master class-ul de la Craiova, în Rusia urma să înceapă procesul intentat primăvara aceasta de statul rus împotriva lui Ivan Vîrîpaev. El este acuzat de răspândirea de informații false despre armata rusă, crimă pentru care poate fi condamnat până la doisprezece ani de închisoare. Evident, sentința nu va avea niciun fel de consecințe, pentru că Vîrîpaev nu mai are de gând să se întoarcă în țara natală. În 2021, când în Rusia aveau loc proteste pentru eliberarea disidentului Alexei Navalnîi, Vîrîpaev se afla deja în Polonia. Căsătorit cu o actriță poloneză, cu care are și un copil, el trecea deja printr-un proces de înstrăinare de țara lui, din cauza regimului dictatorial al lui Putin, complet incompatibil cu crezurile dramaturgului. Deși ar fi vrut să meargă în Rusia pentru a se alătura protestatarilor, nu a avut posibilitatea să o facă. Totuși, neputând să nu se manifeste în niciun fel față de evenimentele din Rusia, a mers în fața ambasadei Rusiei din Varșovia cu o pancartă, unde a protestat de unul singur.
De-a lungul master class-ului, Ivan Vîrîpaev a vorbit mult despre războiul din Ucraina, despre Putin, despre germenul imperialist care pare că zace în subconștientul colectiv al poporului rus, așteptând momentele istorice în care să se trezească la viață. De altfel, e vorba despre un conflict pe care îl întâlnim și într-una dintre piesele lui de teatru, Neliniște (recent pusă în scenă de Bobi Pricop, la Teatrul Odeon din București): lupta dintre un om și propriul lui "sânge". În armonie cu împărțirea unui obiect în trei niveluri de profunzime este și viziunea lui Vîrîpaev asupra minții lui Vladimir Putin. Contrar discursurilor naționaliste ale președintelui-dictator, el crede că Putin a declanșat războiul tocmai pentru că nu își iubește țara și cultura, nu le înțelege până în profunzimea ultimului lor nivel. Pentru că, dacă le-ar fi iubit cu adevărat, i-ar fi fost suficiente și nu și-ar fi dorit să aibă altceva.
***
Un fiu trăiește departe de casa părintească și vrea să îi trimită mamei lui o carte poștală. Cumpără una, pe care îi scrie mamei că o iubește, și o trimite cu DHL-ul. Urmează o serie de proceduri, care trebuie să se desfășoare conform regulilor DHL, pentru ca acea carte poștală să poată ajunge la mamă. Ea ajunge. Mama o deschide, citește ce i-a scris fiul ei și se emoționează până la lacrimi. Pentru Ivan Vîrîpaev, artiștii de teatru sunt asemenea serviciului poștal DHL. Există în lume mesaje pe care oamenii au nevoie să le audă. Un maestru al teatrului nu este acela care transmite un mesaj doar pentru el însuși, ci este cel care ia pulsul lumii în care trăiește, își dă seama de ce are ea nevoie și îi oferă exact acel lucru și nimic altceva. Acum, Vîrîpaev nu mai lucrează în teatru. Are o casă cu grădină, împreună cu soția și fiica lui, undeva în Varșovia. Organizează frecvent serate, la care invită deopotrivă polonezi, ucraineni și ruși. Le pregătesc mâncare, ascultă muzică și, într-o încăpere special amenajată cu reflectoare, fac spectacole pentru ei. Deși nu a spus-o explicit în timpul master class-ului, probabil că Vîrîpaev și-a respectat propria viziune asupra misiunii omului de teatru. A luat pulsul lumii în care trăiește și și-a dat seama că, cine știe, poate că ea nu mai are nevoie ca el să lucreze în teatru; are nevoie ca el să folosească teatrul ca pe un pretext de a pune laolaltă, la nivel microscopic, trei popoare cu o istorie comună, plină de răni, și să le facă să se simtă bine împreună.
***
Ce au în comun Ivan Vîrîpaev și Thom Yorke? În cele două zile de întâlnire, dramaturgul a făcut des referire la vocalistul trupei britanice Radiohead. Ca orice obiect, muzica lui Thom Yorke are și ea un al treilea nivel, mesajul. După Vîrîpaev, acesta e că "durerea, suferința, ratarea pot deveni ceva luminos, dacă le este crescută amplitudinea vibrației.". La rândul meu, și eu mă simt legată de muzica trupei Radiohead. Și eu, atunci când am auzit ce a spus Vîrîpaev despre muzica lor, am recunoscut imediat afirmația ca fiind una adevărată, de parcă o cunoșteam deja. Pentru mine, aceasta a fost o senzație recurentă în timpul întâlnirilor cu Vîrîpaev: simțeam că spune lucruri extrem de simple, pe care le știam deja, dar care aveau nevoie să fie rostite pentru a fi conștientizate. La fel ca în cazul figurilor din icoane, acum mi se pare, din ce în ce mai mult, că există o asemănare între dramaturgul rus și muzicianul britanic. Probabil că, undeva, la al treilea nivel, "obiectele" Ivan Vîrîpaev și Thom Yorke au ceva în comun în esența lor.