Montat cu echipa de la Teatrul Național Craiova, cu distribuția: Iulia Colan, Edith Mag, Alina Mangra, Anca-Maria Ilinca / Monica Ardeleanu, Costinela Ungureanu, Raluca Păun, Claudiu Mihail, Cătălin Vieru, Ștefan Cepoi, plus vocile (înregistrate) George Albert Costea, Vlad Udrescu, scenografia Ioana Ungureanu și asistența de regie Gabriela Oprescu, Băgău este un hotline erotic butaforic, surprins pe durata unei săptămâni convenționale (dintr-o convenție care dă și ritmul acțiunii), un spectacol în care premisa este de a accesa perspective psihologice ale personajelor mai degrabă decât situații.
Cu o cheie de interpretare dincolo de realism, dar cumva până în granița cu suprarealismul, într-un soi de realism magic mai degrabă, spectacolul ne relevă o căutare ideatică, dar compusă dintr-o suită de alte căutări formale convergente. Vedem artificii tehnice din diferite spectre, glitch-uri, jocuri de lumini, rewind-uri, o relație bună real-contingent (sau cel puțin o intenție de reprezentare înțeleasă), o protagonistă (Andreea), o tânără cu o dragoste ideatică (inoculată sorescian, un iubit real-imaginar ce locuiește în burta unei balene, dar cumva face naveta în patul ei nopțile, după obositoare munci telefonice de stimulare a unor figuri fără identitate, nici măcar una de voce).
Romanul Ioanei Bradea (debut, de altfel - apărut în 2004, fiind urmat în 2010 de un al doilea roman, Scotch), plasat deloc subtil într-un '89 generic de tehnică și (de ce nu?) chiar mentalitate, vine ca precedent visceral în literatura noastră, face o estetică din coloristica limbajului à la Bukowski pe steroizi românești, dacă ar fi folosit un soi de telefon al lui Cehov pentru interacțiunile care pun sintagma "dirty old" în "notes of a dirty old man". Și nu întâmplător am zis de telefonul lui Cehov, pe care îl vedem chiar multiplicat într-o telefoniadă și - poate mai mult decât sursa de intrigi - oglinda de intrigi față cu interiorul, care se pot rezuma foarte (ne)potrivit în "sunt o doamnă, ce pula mea?"
Bagău e o frescă veritabilă a problematicilor umane din spatele unui proces aparent mecanizat, aparent lipsit de afect. Aflăm despre fiecare angajată a hotlineului onanist că există un micro-univers al unor proiecții (mare parte comune), că idealurile, la finalul zilei, sunt mult mai joase ca miză decât ne-am imagina, ba mai mult, comune în cvasi-majoritatea lor, și în aparenta polisemie în care sunt exprimate: oricine are nevoie de cineva care (și pe care) să îl iubească. Iar crezul ăsta, venit îndeosebi din partea damelor de companie telefonică, ne face cam ce ne-ar face (a se citi ironic, dar nu tocmai) Cioran în discursul lui ermetic despre neajuns. Sau nu. Poate că Băgău face cu noi ceva mai mult, se apropie mai mult de fiecare în dimensiunea asta psihologiza(n)tă, ne șantajează (și asta face textul unul pe cinste) cu experiențe ideatice foarte ușor de accesat și foarte (re)trăibile pe durata unui spectacol.
Dar eu tind să fac confuzia asta voită între spectacol și text, cumva cât să punctez premisele incredibile și pârghiile pe care se poate construi ceva memorabil. Și ajung la întrebarea simplă: regia Cristinei Giurgea a reușit asta, sau ne este dat să credităm un roman valabil pentru valoarea lui textuală?
Și răspunsul pentru mine e unul compozit, aparent incoerent (și da, și nu). Sau parțial, dacă vreți. Și dacă partea pozitivă e clară (în strânsă legătură cu textul), cu ce tind să înclin înspre nu?
Dăm la o parte aperçu-ul de tehnici folosite (care fură ochiul și câștigă publicul) și ne ducem spre dedesubturile pe care dramatizarea le propune. Prima jumătate de spectacol câștigă teren în fața celei de-a doua, indiscutabil. Textul e mult (uneori pare chiar tot, alteori pare doar non-dramatizat, dar din optică regizorală). Situațiile devin repetabile și predictibile, redundante. După ce trece noul, șocul de așezare în propunerea de spectacol, în cheia aleasă, îmi dau un oarecare zoom out și mă gândesc că în realitate acțiunea lipsește. Ritmul, pe de altă parte, se comportă cu mine de parcă acțiunea ar exista. Așadar, mă trezesc că urmăresc considerații ideatico-psihologice pe un soi de fast forward x 1.5, lucru care da, reduce potențiala plictiseală, dar îmi și aglomerează foarte mult mintea (hiperstimulată oricum deja de multiplicarea scenografică).
Avem o intrigă romantică onirică a protagonistei, Andreea, alternată frumos între momentele telefonice-gimmick, avem retorici cel puțin interesante (la conținut mă refer) în unele apeluri, care își pierd din valoare când nu sunt explorate cu pauze, cât să putem rezona cu respiro. Altfel, ne poate lovi o idee cu aprindere întârziată, cum mi s-a întâmplat la apelul băiatului care mărturisea că vrea să își ucidă părinții, o premisă foarte juicy, dar grăbită și apoi lăsată în plop.
Cât am stat în Olanda, intratul meu la sex workers s-a rezumat mai degrabă la a le citi poeziile mele pe niște euro (mai puțini decât pentru serviciile de bază, ce-i drept) și a aștepta să-mi zică impresii. Unde mai pui că sunt literalmente și genul care ar vrea să-și arate consecvența (cel puțin în a cuceri absurdul): m-aș duce cu ele la film sau la suc și după ce ies din tură, le-aș asculta cum îmi povestesc despre ele și - tocmai în cheia asta personală - pentru mine un spectacol despre hotline vine cu un substrat de softboi (und drang), mânat biedermeier-ian în toate experiențele, care e în deplină congruență cu rațiunile protagonistei (și nu doar ale ei): oricine are nevoie de cineva care (și pe care) să îl iubească.
(foto: Albert Dobrin)