Spectacolul îmi era cumva familiar, deși e ciudat, pentru că textul lui Raschke se montează arareori (cel puțin la noi în țară), dar a mai fost montat în 2016 la Replika, în regia Sânzianei Stoican, jucat atunci de Florentina Năstase.
Și poate că ce m-a trimis într-acolo a fost universul scenografic, am văzut și aici o reprezentare similară a Mădălinei Mihai: suntem aruncați în mijlocul unui picnic de toamnă într-un cimitir, la mormântul fratelui Ellei, care (spolier alert) moare de cancer la vârsta de numai 6 ani. Ella e puțin mai mare, dar încă nu într-atât încât să poată să discearnă evenimentul tragic și pierderea fratelui ei: "Luni am împlinit zece ani. Zece. Zece e unu cu zero la coadă. Tata spune că asta se numește cu două cifre. Deci luni am devenit cu două cifre. Cumva e cam ciudat să fii cu două cifre. Există oameni care ajung să fie și cu trei cifre."
Ea recompune - în cadrul acestui picnic - părțile frumoase din viața alături de fratele ei, face un exercițiu de memorie, singură în spațiul ăsta, dar agățându-se de public prin convențiile alese. Are și momente de o înțelepciune șocantă, dar și momente de absolută naivitate. Dar felul în care textul lui Jens Raschke e construit ne face să înțelegem câteva pârghii intrinseci care transformă tot spectacolul în rezolvarea unui mister. Ella (Jetta în textul original, jucată de Bianca, de această dată) clădește din aproape în aproape o microfilosofie de viață de care nici măcar ea nu e conștientă, ea încearcă să explice fenomene, stări, atitudinile reactive ale celorlalți oameni, dar mereu raportându-se la proximitatea relațiilor ei. Avem o figură paternă (mai mult sau mai puțin clișeică), apoi figura fratelui (partenerul ideal de joacă), figura colegilor de clasă (tocilara, respectiv băiatul băgăcios) și figura profesoarei. Toate amestecate în cap, toate făcute pe voci, întocmai ca-ntr-un joc din copilărie, fiecare cu o colecție de tipicuri, câteva gesturi de referință, câteva cioace (între noi fie vorba, destul de mult uzitate și care-și mai pierd, pe alocuri, din farmec, cum e cel cu ridurile din degete, sau cel cu setările de lumini și soundcheckul gestual, care merg maximum a treia oară pentru mine, după care sunt anihilate de ele însele), nițică muzică (univers de care au grijă Andrei Lăcraru și Victor Ion), cu o adaptare a versurilor făcută de Bianca împreună cu Selina Colceru (cam aduc a Ada Milea uneori și mă face confuz, e ceva de care eu personal m-aș fi ferit, dar trebuie să recunosc că poate fi catchy pentru publicul țintă, poate funcționa).
Ceea ce vine pentru mine ca "pretenție" poate fi exact rețeta pentru altcineva, e adevărat, dar ce mi-a dat cele mai mari mixed feelings a fost fix ideea asta că e literalmente vizibil că e un spectacol de regie. Se trage de actor (chapeau Biancăi pentru că a putut să umple - și singură! - aproape o oră jumătate într-un fel care să nu-mi dea ochii peste cap în percepția duratei) în toate felurile posibile, se merge mult pe exterior și există totuși pseudo-miza faptului că spectacolul accesează experiențe intrinseci ale spectatorilor (mai mult sau mai puțin asemănătoare), ceea ce emoționează. Și pe mine m-a prins cu asta, am trecut printr-o situație similară celei descrise la 12 ani, când eram în clasa a 6-a. Și m-am recunoscut în cel puțin o bucată din text.
Dar așa cum punctam deja înainte, textul are toate mecanismele intrinseci de care are nevoie, drept urmare, n-am fost neapărat fanul jocului pe voci (cu siguranță nu atât de multe, aglomerau totul într-un fel ciudat), mi s-ar fi părut mai degrabă tare ca totul să vină din spatele unei singure voci, până la urmă spectacolul nu exersează sinceritatea spectatorilor față de temă, ci tocmai vulnerabilitatea actorului față de sine (wink Stanislavski) și față de public. Jocul pe voci a fost așa, ca un soi de superputere distantă, care bloca potențialul sensibilității absolute, bloca relația cu noi cei din public, rămânând totuși într-un registru tehnic impresionant (dar la nivel de reel). Din vagile amintiri paralele cu omologul Peștii dorm? de la Replika, Florentina Năstase nu miza pe voce atât de mult, chit că outcome-ul era tot cel de spectacol pentru copii. Ei bine, cel puțin în cazul regiei Taniei, spectacolul reprezentat nu se vrea a fi unul pentru copii, nici măcar nu se vinde cu eticheta asta, ci cu aceea a maturității absconse, a unor problematici complexe surprinse în simplitatea lumii copiilor. De multe ori niște copii de "abia două cifre ca vârstă" te dau peste cap literalmente, dacă se pun să-ți povestească visele lor sau dacă imită (asumat) retorica adulților de lângă ei, cumva nepriceput, dar totodată candid. Bianca a fost ca un cocon în toată lumea asta a copilăriei, mi-ar fi plăcut să o aud vorbind cu vocea ei reală, mi-ar fi plăcut ca mâțâielile sau greșelile intenționate cu d'avant goût de "așa fac (generic) copiii" (vezi repetatele "din cauza la", la început haioase, apoi devenite din ce în ce mai greoaie) să fie mai puțin sesizabile. Mai puțin pe o rețetă, pe un canon care triggeruiește feelingos spectatorul. Dar sunt conștient, chiar în timp ce scriu asta, că sunt artificii care, în genere, prind.
S-a suprascris o experiență (regizorală) care și-a propus să le facă pe toate (aperçu tehnic de cele mai multe ori) peste o actriță care a reușit să le ducă pe toate la capăt (Bianca) curat. S-a neglijat puțin textul, și nu doar problematica traducerii nesatisfăcătoare din literă în imagine, pe care o au mare parte din montările văzute de mine în ultima vreme (și nu numai), ci s-au neglijat chiar pârghiile de decodificare care erau suficiente prin ele însele, parcă s-a pierdut pe undeva deconstrucția aia pas cu pas, s-a pierdut pe undeva misterul căutat. Nu știu dacă ar fi trebuit enunțat "cancerul" în felul ăsta, poate ceva mai metaforic sau eufemistic, sau mai stors de certitudini ar prinde mai bine. Cred că ar fi trebuit să ne putem așeza în text într-un ritm mai puțin grăbit și - tot cu ocazia asta - să nu se mai nască la răstimpuri sentimentul existenței unui text în sine. Dacă la finalul spectacolului auzi pe cineva lăudând capacitatea cuiva de a livra o cantitate enormă de text, după mine, se pierde esența lui undeva pe drum. Și da, mi-a plăcut propunerea cutiei cu bilețele culese din public, mi-ar fi plăcut să fie deschisă într-un moment cheie (nu finalul neapărat) și valorificată literalmente în spectacol. Ca idee a hazardului sau, în fine, oricum, dar cu scop și deznodământ. Pentru că eu unul chiar cred în potențialul pe care îl are demersul ăsta (și m-a cucerit). Sau integrată într-un soi de tranziții între planul real și picnicul imaginar la care ne trezim invitați pe (ne)pusă masă.
Să fi văzut asta, plus un ritm ceva mai domol, plus vocea reală a Biancăi, chiar în detrimentul tehnicii perfecte de livrare nuanțată de tot cumulul de artificii duse până la capăt, aș fi spus cu mâna pe inimă că Peștii dorm? nu m-a cucerit doar tangențial, în primul rând prin apropiere tematică. Probabil că dacă aș fi experimentat toate astea, le-aș fi experimentat împreună cu o sensibilitate nu doar față de spectacol, ci și față de actor. Însă în felul în care au arătat lucrurile, a fost un fel de trick, de păcăleală a mea cu mine, ca invitație la rememorarea unui eveniment marcant (și nu doar contingent). Dar înțeleg și rațiunile pentru care s-a ales cheia asta, e - până la urmă - o licență de regie, în care vizibilitatea craftului (ternă, dar justificabilă) trece de multe ori peste subtilul care ar da luciul întregului - pe sistemul less is more.
Dar în fața mea s-a desfășurat un spectacol-univers oarecum candid, care te invită să te joci, mai degrabă decât să privești. Peștii dorm? merită văzut în montarea asta și vă asigur că orice am avut de zis "de rău" despre el, am zis tot din dragul că am avut șansa să-l văd. Și faptul că aș face oricând din el o experiență repetabilă vorbește de la sine.
(Foto: Delia Dobrescu și Mirela Jienescu)