De vorbă cu... (IV) - Sara Pongrac - Gala HOP, 2023

Sara Pongrac, vârsta: 23 ani, născută în Cluj-Napoca, rezidență actuală: Cluj-Napoca

Studii: Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, specializarea Actorie română, clasa Filip Odangiu, Sinko Ferenc și Diana Aldea, promoția 2022 (licență) / Facultatea de Arte Plastice, Universitatea de Arte și Design Cluj-Napoca, specializarea foto-video, anul I master (master)

Participă la Gala HOP 2023, la secțiunea Individual cu momentul U.F.O. după textul omonim al lui Ivan Vîrîpaev, iar la secțiunea Grup cu momentul: untitled. alături de colegii: Andrei Mărgineanu, Andrei Pleșa, Eduard Crucianu, Tudor Manea, Radu Fărcane și Denisa Vraja.

Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Sara Pongrac: Eu nu sunt nimic altceva decât o fetiță de cartier care poartă teniși, știe să se bată și îi place enorm de mult ciocolata. Un fel de cea mai rea din curtea școlii. Cât despre restul, părerile sunt împărțite, unii mă urăsc, alții mă iubesc, dar ar fi poate prea trist ca toată lumea să mă placă, nu-i așa? În plus, îi înțeleg perfect, de multe ori nici eu nu mă plac, iar alteori mă văd undeva departe, deasupra lumii.

O.B.: Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în actorie?
S.P.: Nu cred că am avut un moment în care să am o mare realizare, lucrurile au decurs natural, ca și cum aș fi știut de dinainte care e destinul meu și am decis să îl urmez ca o fată ascultătoare. Am mers cumva din inerție prin lumea asta, am preferat să nu îmi pun întrebări ca să nu aflu răspunsuri, sunt genul ăla de persoană - go with the flow. De fapt cred că mai mult am încercat să resping actoria, dar ea și-a refăcut mereu, în mod organic, drumul spre mine.

O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
S.P.: Hmm, mi se pare că, în ziua de azi, toată lumea vorbește despre cât de mult te ajută actoria să fii o persoană mai bună, și de multe ori e asociată cu dezvoltarea personală, creativitate, public speaking, bla bla bla, și nu zic nu, probabil că e adevărat și nu vreau să discreditez puterea tămăduitoare a actoriei sau ceva de genul ăsta, dar am să aleg să îmi citez propriul personaj din momentul individual: astea-s doar căcaturi infantile... de ce infantile? Păi fiindcă nu au nici o legătură cu realitatea.
Acum ca să mă înțelegi mai bine am să îți zic cu ce mă ajută pe mine actoria: de exemplu dacă în Oser (târg de vechituri) negociezi cu vânzătorii și le spui că ești student la actorie, poți primi 50% reducere la aproape orice îți dorești; de vreo 2-3 ori nu am plătit cursa de taxi, șoferii spunându-mi: să mă ți minte când o să ajungi mare actriță; atunci când faci cunoștință cu cineva 9 din10 oameni spun wow, ce tare! când le zic că sunt actriță, pe lângă asta să nu uităm de băuturi și țigări gratis, ieșit ușor din situații penibile și subiect facil de discuție cu fetele necunoscute pe care le întâlnești la coadă la baie sau bătrânii din autobuz.
Ca o completare, nu cred că actoria m-a încurcat vreodată, poate eu pe ea, dar ea pe mine niciodată.

O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
S.P.: Îmi place mult să lucrez în echipă, așa mă simt mult mai safe, cu toate că procesul e mai lung decât atunci când lucrezi singur. Îmi place totodată ca atmosfera să fie una relaxată, niciodată nu am reușit să lucrez bine cu colegii tensionați care își doreau din toată ființa lor să ne iasă bine și erau în stare să lucreze cinci ore pe aceeași scenă. Eu am nevoie de libertate, atât în viață cât și în muncă. Îmi plac pauzele, mă ajută să mă resetez, îmi plac oamenii creativi, care își dau timp și caută mai degrabă o atmosferă plăcută decât o perfecțiune pe care oricum nu o să o atingă niciodată. Îmi plac oamenii care se simt bine și cu care mă simt bine, oamenii care improvizează și nu sunt rigizi sau structurali. Îmi plac mai degrabă oamenii haotici decât cei calculați și probabil toate astea spun foarte multe despre mine.

O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
S.P.: Eh uite, sunt genul ăla de actor pentru care repetițiile merg de obicei bine, fără evenimente majore, dar peste care se prăbușește cerul în timpul spectacolului. Nu vreau să cred că am șapte ani de ghinion sau ceva de genul, dar întâmplările din spectacole sunt așa de dese încât abia aștept să văd ce îmi mai pregătește soarta. Uite una amuzantă, în anul II de facultate, înainte de spectacolul-examen de commedia dell'arte m-am dus la profesorul meu să îi arăt masca de Arlecchino la care muncisem toată noaptea. Reacția lui a fost ceva de genul: foarte frumoasă masca, dar nu poți juca cu ea pentru că încă e udă, o să joci cu masca mea. Trebuie să știți că profesorul meu avea dreptate doar că eu sunt extrem de încăpățânată și nu am vrut să iau masca lui, pentru că muncisem toată noaptea la propria mască, din care, apropo, încă curgea aracet și chitul de lemn nici nu era dat cu șmirghel așa că îmi intra tot praful de pe chit în gură când vorbeam. Pe la jumătatea spectacolului, în timpul unei scene, masca mea se rupe și îmi cade, o prind cu o mână și o arunc în culise ca și cum ai arunca la o poartă de handbal, un coleg execută o prindere perfectă și masca mea e în siguranță. Continui scena încercând să îmi împietresc fața în expresia pe care masca o avea, când ies din scenă, un coleg îmi spune: mi-am dat seama că e ceva diferit la tine, pe scenă, dar nu știu exact ce. Am râs și am fugit să schimb masca mea cu cea a profesorului.

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
S.P.: Știu că ar putea părea o nebunie ezoterică, dar îmi place să mă gândesc intens la aspecte ale rolului înainte să adorm și apoi tot ce îmi rămâne de făcut este să mă culc și să îmi las subconștientul să lucreze pentru mine. Visez mult, când eram mică aveam multe coșmaruri și de atunci am învățat cumva că pot să îmi controlez visele și mă folosesc mult de ele pentru a găsi răspunsuri la problemele legate de munca pe text, felul de a fi al personajului, vestimentația lui, gânduri și emoții. Desigur, ăsta e doar punctul de plecare, apoi urmează lungile ore de repetiții, frustrări, învățarea textului, momentele de bricolat, croitorie și meșterit, pentru că îmi place să fac totul de la 0.

O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
S.P.: Probabil rolul Alexandrei, pentru că eu l-am creat, eu i-am dat naștere acestui personaj din frânturi de texte ale mai multor autori români contemporani, de la poezie la proză. Am dezvoltat acest rol, împreună cu profesorii mei de clasă, în anul III de facultate într-un one-woman show care se numește Dacă Dumnezeu ar fi avut o fată. Mi s-a părut o adevărată încercare la început și totuși un moment de plăcere imensă după ce am ajuns să îl joc în fața oamenilor, pentru că aveam 45 de minute pe scenă, doar eu, cu mine, vorbind despre lucruri care mă macină. Am explorat în mare parte tema familiei disfuncționale și lumea degradată a circului, un fel de: ce se întâmplă în spatele cortinei? Momentul cel mai emoțional pentru mine, era sfârșitul spectacolului, când după o criză eliberatoare, Alexandra se șterge de cenușa mamei, îmbracă un palton roșu, își pune nasul de clovn și spune: "Toți artiștii fie că sunt din țară sau din străinătate își fac cruce înainte să intre pe scenă și ce rost ar avea asta dacă nu ar exista Dumnezeu?" (De ce fierbe copilul în oala cu mămăligă - Aglaja Veteranyi)
Cred că acest spectacol este atât de important pentru mine, pentru că eu am în viață un soi de regulă nescrisă: niciodată nu vorbesc despre iubire, Dumnezeu sau tata, iar în acest one-woman show vorbesc despre toate la un loc.

O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
S.P.: Cred că atât în viață, cât și într-un spectacol sau o echipă, caut să îmi găsesc locul. Să simt că ceea ce fac eu contează și că pot să îi ajut pe ceilalți. De asemenea îmi place să am răbdare, să îmi dau timp și să dau timp oamenilor din jur, să nu sar direct la concluzii și urăsc etichetele, preconcepțiile alea stupide de: bun, prost, frumos, urât și mai ales interesant. Nu prea am anumite criterii stabilite, am o intuiție puternică și de cele mai multe ori mă bazez pe ea.

O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
S.P.: Atunci gurile rele să tacă pentru totdeauna. Eu una nu cred că se moare de foame, da, e adevărat că trebuie să te zbați și să te lupți mai mult ca în alte meserii, și că pe lângă asta e și o mare chestiune de noroc, dar dacă ar fi fost simplu, nu cred că ar mai fi avut farmec pentru mine. Îmi place mult să mă lupt, să îi arăt vieții cât sunt de șmecheră și cum trec eu peste toate piedicile, uneori iau totul ca pe un joc, încerc să nu mă las demoralizată de înfrângeri, în plus, cred că stau foarte bine la capitolul noroc, într-o vreme puneam pariuri la fotbal doar așa de fun, ghiceam scorul corect fără să știu nimic despre echipe și fără să mă uit la meciuri.

O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
S.P.: Când eram mică îmi doream să fiu arheolog, nu știu de ce, probabil nici nu știam ce presupune meseria asta, îmi imaginam că stai în călduri tropicale cu colegii de muncă și găsești oase de dinozaur și lumea te consideră important, dar cred că mi s-ar fi potrivit, dacă mă gândesc mai bine, descrierea asta se potrivește și teatrului. Iar după ce am citit Bătrânul și marea mi-am dorit să fiu pescar în Deltă și să mă las de școală (eram în clasa a VII-a și nu treceam la chimie) dar din fericire mi-a trecut acest gând, sau...

O.B.: Cât de importante sunt premiile pentru un actor aflat la început de drum (și cât de importante ar trebui să fie)?
S.P.: Profesoara mea de teatru din liceu avea o vorbă: concursurile sunt pentru cai, nu pentru actori. Și râd de fiecare dată când îmi amintesc de ea. Pe de-o parte mi se pare just, eu nu mă duc la un concurs de dragul de a concura, nu vreau să mă întrec cu alți actori, eu vreau să îi cunosc, înțelegi diferența? Cumva, nu caut un concurs în adevăratul sens al cuvântului, unde există un clasament și o mână de spectatori care aruncă cu pariuri în sus și în jos. Îmi plac concursurile care te ajută să înțelegi ceva despre tine, îți bați capul să creezi un moment, să fii cea mai bună variantă a ta, și chiar dacă nu câștigi nici un premiu cu nume pompos, știi că tu ai dat tot ce e mai bun din tine, că ai fost sincer. Asta caut de fapt, să rămân mereu sinceră, cu mine și cu ceilalți, în ciuda condițiilor de stres și a emoțiilor. Poate pentru unii e benefică, dar eu una urăsc concurența, nu văd niciun sens în a fi mai bun decât celălalt, pentru că celălalt are valori atât de diferite de mine încât nu suntem comparabili, așa că tot ce pot să fac este să fiu mai bună decât mine.

O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
S.P.: Am să aleg o carte de poeme: Melancolica moarte a băiatului-stridie și alte istorii, de Tim Burton, pe lângă faptul că e o super-carte scrisă și ilustrată de un super-regizor, simt că mă regăsesc foarte bine în îmbinarea acestor două lumi specifice lui Tim Burton: copilărie și groază. Cu filmul, am să merg la sigur, și anume filmul meu preferat, Cinema Paradiso (1988), regizat de Giuseppe Tornatore, pentru că nu doar că este un film despre filme și despre cinematografie ci și despre pasiune și iubire. Dacă nu plângi la finalul acestui film nu putem fi prieteni. Iar la muzică am să merg pe Mac Miller, pentru că îl ascult pe repeat de când l-am descoperit în liceu, îți las piesa asta, dar nu te limita doar la ea:


O.B.: Dacă ai pleca pe o insulă și ai avea loc doar de cinci obiecte în valiză, care ar fi acelea și de ce?
S.P.: Probabil un mp3 sau alt dispozitiv rudimentar de ascultat muzică pentru că nu pot trăi fără, aparatul foto pentru cele mai cool selfie-uri cu băștinașii, o lanternă pentru că nu sunt neapărat prietenă cu întunericul, un hanorac pentru că îmi e mereu frig și probabil un carnețel ca să țin un jurnal.

O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2023? Ce așteptări ai de la această competiție?
S.P.: Hmm, probabil motivul principal pentru care m-am înscris la Gala HOP 2023, este Gala HOP 2022. Sincer a fost o experiență foarte mișto, am cunoscut oameni pe care mai apoi i-am reîntâlnit, am profitat maxim de premiul 1/10 pentru film la TIFF 2023 și m-am simțit foarte bine la Alba Iulia. În 2022 eram foarte sceptică, pentru că nu aveam nici un fel de cunoștințe despre musical, nu am avut niciodată încredere în vocea mea și simțeam că toată lumea e super talentată, mult mai talentată decât mine, cu toate astea, Răzvan Mazilu mi-a dat încredere. Anul acesta când am văzut tema, am fost sigură că vreau să concurez la ambele secțiuni ale concursului, am simțit cumva că ăsta e anul meu, că asta e tema care mi se potrivește cel mai bine și că altă șansă nu o să mai am, în plus am fost motivată și de mentori, Leta Popescu și Alexandru Dabija. Ce așteptări am? Vreau să mă distrez sincer și vreau să văd momentele colegilor selectați, pentru că nefiind din București, nu am apucat să văd prea multe în preselecții.

O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) pentru tine și pentru tinerii de azi?
S.P.: Tema de anul acesta mi se pare una foarte relevantă și m-am bucurat enorm când am văzut-o, pe lângă faptul că tehnologia ne acaparează tot mai mult în viața de zi cu zi, deci este momentul să își facă loc și în artă, mi se pare că îți oferă enorm de multe posibilități de creație și de aceea sunt extrem de curioasă să văd toți participanții și toate grupurile din competiție. Sincer, mă aștept ca Gala de anul acesta să fie ca un sezon bun de Black Mirror.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.

(Foto: Sabina Costinel)