Jurnal de HOP, 2023 (V). După Alba Iulia

M-am întors de la Alba Iulia de o lună și jumătate. Nu s-au schimbat prea multe și, totuși, s-a schimbat totul. Uneori schimbările, chiar și cele artistice, profesionale, nu capăta forma pe care o așteptăm noi atunci când ni le imaginăm. Și mai există și acele schimbări care depind doar de noi, de deciziile pe care le luăm.

După Alba-Iulia, am înțeles că e adevărat, visul devenit realitate se poate transforma peste noapte în ceva extrem de presant. Și atunci m-am gândit că în profesia asta, oricum ar fi, oricum ai face, ceva tot te apasă pe undeva. Și totuși, unii dintre noi rămânem aici, pe baricade, gata de luptă. De ce? De când am venit de la Gala HOP mă tot întreb asta. Nu mă întreb cu frustrare, cum o făceam când m-am înscris, dornică de salvare, la preselecții. Mă întreb cu sinceritate, din dorința reală de a găsi răspunsul ăsta. Sunt unele zile în care sunt foarte sigură că știu de ce și altele în care pur și simplu nu am idee. Și e foarte bine că e așa.

În urmă cu ceva timp, ziceam că "Soarele răsare a doua zi și după un spectacol prost." Am descoperit că la fel răsare și după un premiu luat. Viața pur și simplu merge mai departe. Tot ce am scris mai sus poate avea aerul unor filosofii obosite, clișeice, știu. Și totuși, sunt gândurile mele sincere din ultima lună și ceva.

Am sesizat un obicei al multora dintre artiștii de vârsta mea, un obicei despre care am mai scris, dar pe care acum l-am redescoperit, dintr-un alt unghi. Avem tendința de a "preaslăvi" rezultatul: aplauzele, notele, premiile, vizualizările, succesul. Așa cum am mai zis, toate astea nu trebuie neglijate, fiindcă au rostul și importanța lor. Fiecare dintre noi visează la tipul ăsta de recunoaștere sau, oricum, sunt foarte puțini cei care nu o fac. Da, ele ne pot fi motor și sursă de putere și ambiție. Sau ne pot pune în contexte extraordinare, întâlniri de bază, cum a fost și cazul Galei HOP. Oricum ar fi, ele nu trebuie să devină un scop în sine. Adică, dacă asta se întâmplă, cred că arta își pierde rostul. Și cred că artistul se pierde pe sine.

Din punctul meu de vedere, drumul până la premiul pe care l-am primit a fost mult mai fascinant decât premiul în sine. Da, momentul de pe scenă, când îți auzi numele, aplauzele, zilele imediat următoare, toate felicitările te inundă de emoție și te simți în al nouălea cer. Dar euforia asta trece și, cum am zis, viața revine la normal. Te întorci la tine, artistul aflat în tot felul de căutări. Provocările apar iar. Ele nu știu despre premiul tău și nici nu le prea pasă.

Drumul este mai fascinant pentru că te ajută să te descoperi și pentru că fiecare pas e diferit. Fiecare moment în care te crezi cel mai bun sau fiecare în care te crezi cel mai prost. În plus, destinația asta premiată nu este o certitudine cu privire la calitățile tale artistice. E departe de a fi. Poate fi o răsplată pentru munca depusă sau o dovadă că diversele sacrificii au meritat. Și totuși, primul casting picat după un premiu se simte la fel ca celelalte. Poate chiar puțin mai acut, pentru că, în primă fază, te face să chestionezi tot ceea ce ai simțit atunci, cu toate aplauzele și felicitările. Nevoia unui job separat de activitatea de actor independent, ca freelencer, e aceeași. După euforia momentului, te întrebi de ce premiul ăsta nu a făcut minuni și treci prin niște frustrări diferite de toate cele de până atunci. Și apoi urmează conștientizarea faptului că factorul decizional și cel mai important motor al tău ca artist rămâi tu. Schimbarea după un astfel de eveniment e în mâinile tale. Oportunitățile, în continuare, nu pică din cer. Da, poate că te găsesc mai ușor și te știu oameni care nu au auzit înainte niciodată de tine. Asta e adevărat. Există multe plusuri, nu pot să neg asta și nici nu vreau să o fac. Se deschid uși, dar pe unele tot trebuie să le împingi cu piciorul. Esența, de fapt, nu se schimbă.

Am rămas la ideea mea inițială, că cel mai important e să mergi, să fii acolo, să participi. Cu sau fără premiu, experiența rămâne cu tine. Premiul e ca sclipiciul care te fură pe moment, dar se transformă în ceva cu adevărat valoros abia atunci când îl remodelezi puțin. Nu e despre premii. Nu e despre rezultat. Credeam asta și înainte de HOP, dar acum sunt și mai sigură. Tocmai pentru că am verificat cum se simte cu sclipici.