De vorbă cu... (X) - Oana Jipa - Gala HOP, 2023

Oana Jipa, vârsta: 24 ani, născută în București, rezidență actuală: București

Studii: Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, Arta Actorului 2017-2020 (licență) și 2020-2022 (master)

Participă la Gala HOP 2023, la secțiunea Individual cu momentul Ce să fac cu mâinile?

Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Oana Jipa Întrebarea asta am lăsat-o pentru finalul interviului, voiam să mă 'încălzesc' cu celelalte întrebări înainte să răspund, ca să văd ce părere am despre mine după întregul interviu. Se poate citi acum sau la final.
Pfiu...
Acum după câteva ore și multe locuri în care am scris puțin câte puțin la acest interviu... sunt foarte recunoscătoare pentru lucrurile pe care am șansa să le fac. Mă văd ca pe un om de încredere, foarte ambițios, foarte sperios dar și foarte curajos (încep să înțeleg că într-un fel total ilogic merg mână în mână). Sper că mă văd așa cum sunt, dar cine poate spune? Ceilalți cred că mă văd mai șmecherașă decât sunt pentru că îmi place să cunosc oameni noi și să fac glume, să fiu directă dar eu în intimitatea mea sunt mai tăcută. Eu vreau să fiu prietenă cu toată lumea, câteodată sunt ca un cățel la faza asta. Încă mă descopăr și cred că trebuie să ne păstrăm un soi de reflexivitate (??) legată de cine suntem noi și cine sunt ceilalți, mereu în schimbare.

O.B.: Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în actorie?
O.J.: Nu îmi amintesc să fi fost un anume moment revelator, ci mai degrabă mai multe momente și perioade la finalul cărora decizia era în mare măsura deja luată (deși, recunosc că firea mea patetică s-ar fi topit după o astfel de revelație plină de adrenalină și euforie). Eu am făcut teatru în liceu și era pentru mine cel mai pasionant hobby dar nu am avut niciun moment în care să zic, asta e, eu asta trebuie să fac - posibil să fie și natura mea mai precaută. De exemplu, îmi amintesc că prima oară când am ieșit în fața unui public cu un rol, în clasa a noua, credeam că o să simt o mare emoție înălțătoare dar nu a fost așa. Eram extrem de lucidă și nu înțelegeam ce le place actorilor la treaba asta - am continuat să fac teatru pentru repetițiile cu prietenii (pentru care câteodată printam scutiri false cu sigla trupei pe care noi am făcut-o în paint ca să chiulim de la ore) și pentru festivalurile de teatru în care ne distram și ne trăiam adolescența departe de casă. În clasa a 12-a, când a trebuit să mă decid dacă vreau să continui să fac asta sau nu, mi-am dat seama că acel timp petrecut făcând teatru a fost cel mai util și mai de calitate timp pentru mine din acei 4 ani de liceu și că scopul poate nu e să trăiesc acea emoție eu însămi ci să o creez pentru ceilalți iar cândva, când voi fi mai mare și mai pregătită, mă voi lăsa să simt ce am eu de simțit și de înțeles.

O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
O.J.: Cred că mă ajută foarte mult să fiu deschisă și să vreau să înțeleg cât mai multe. Acum câțiva ani, erau multe lucruri și multe comportamente care mă enervau sau cu privire la care mă revoltam, mi se părea normal să am păreri și limite foarte clare legate de cum vreau să fiu tratată - acum, cred mai degrabă că nu trebuie să iau nimic personal și să înțeleg că omul este un rezultat extrem de complex al tuturor lucrurilor cu care ia contact și că multe lucruri (câteodată mai multe decât mi-ar plăcea) nu au legătură cu mine. Prefer acum să înțeleg de ce un om se comportă într-un anumit fel față de mine sau față de lume, decât să îl judec și să mă simt atacată. Se întâmplă ca răspunsurile la care ajung să mă întristeze enorm, uneori e mai intens decât dacă doar m-aș enerva și aș opune rezistență.
Bine, câteodată poate treaba asta merge prea departe. Sunt momente când dacă văd un om pe stradă care nu e neapărat cu zâmbetul până la urechi, să încep să mă gândesc la ce i se întâmplă și cât de greu trebuie să fie și mă scufund atât de tare în posibila lui supărare (care poate fi o durere de dinte) încât uit că nici eu nu arăt mereu cea mai happyhappyjoyjoy și totuși nu e nimic în neregulă.
Meseria noastră implică să înțelegi un anume tipar uman și să îl protejezi cu orice preț, să îi poți lua apărarea în fața justiției, familiei, comunității, oricui. Și făcând acest exercițiu la teatru, am început să îl fac și în viața mea. Mă ajută să îmi cunosc din ce în ce mai bine emoțiile, slăbiciunile, simt că e o meserie care mă ajută să mă dezvolt frumos și sensibil.
Actoria nu știu dacă mă încurcă, stresul și presiunea (mea) în schimb...

O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
O.J.: Am avut marele noroc să mă învârt majoritar prin echipe foarte bune în care lucrurile au mers unse. La lucru îmi place să știu că sunt alături de colegi muncitori, punctuali, răbdători și (foarte important) curajoși... cui nu?
Dar, pe lângă chestiile astea care cred că intră în fișa postului mai mult sau mai puțin, parte din atmosfera ideală pentru mine este și experimentul. În 2021 am făcut parte din selecția rezidenței Fresh Start de la Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca unde timp de două luni am fost introduși în arta performativă și modul de lucru devised theater. Pentru mine rămâne una dintre cele mai importante și revelatoare experiențe de lucru și va rămâne așa mult timp, cum ne rămân de obicei atât de aproape lucrurile făcute pentru prima oară. Cred că acela a fost momentul când s-a stârnit în mine interesul către laborator și experiment. Spectacolul (Un copil pe un litru de benzină) care a rezultat în urma celor 2 luni de workshopuri și repetiții pline de improvizații de atmosferă rămâne pentru mine o bijuterie, o bombonică, o jucărie de care mi-e foarte foarte drag. A fost cu siguranță o vară când stelele s-au aliniat. Am adorat lucrul devised la acel spectacol, îți dădea impresia că spectacolul se clădește singur, toate artele se îmbinau atât de armonios - scenografia lui Cosmin Stancu, coregrafia lui Sergiu Diță și atmosfera sonoră a Marei Borodi (care într-un proces obișnuit vin gata făcute de acasă de către cel responsabil) parcă se inspirau una de la alta și nu puteai să zici care pe care o influențează. Iar noi actorii (Armand Crișan, Dorian Leonte & me) sugeam tot ce se întâmpla în jurul nostru și ne simțeam cei mai răsfățați și cei mai norocoși să fim în ecuația asta.
Acum parcă mă emoționează și mai mult să mă gândesc la procesul de lucru - la felul în care echipa s-a apropiat atât de mult, felul smart & sexy al lui Irisz (Kovacs, regizoare) și al Ioanei (Toloargă, dramaturgă) de a ficționaliza poveștile noastre cât se poate de reale, fricile și acele fantezii de care aproape că ți-e rușine -, la curajul acelui moment și... la mine... așa cum eram eu atunci.

O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
O:J: Întâmplarea asta e de când repetam Puck la licență, un rol pe care eu l-am iubit și îl iubesc de pe toate părțile dar care mi-a dat niște bătăi de cap de aproape s-a lăsat cu insomnii. Pentru mine a fost un exercițiu extrem de important pentru că intuiam cam ce aș vrea eu să fac, cam cum îl simt dar mi se părea că nu sunt pregătită să fac un salt atât de mare de la realismul psihologic pe care îl exersam în facultate la acel personaj fizic care să fie peste tot, să lase impresia că se multiplică, că există în mai multe locuri în același timp, că are puterea de a schimba timpul și spațiul. Începutul a fost destul de anevoios și eram și într-un moment în care nu știam să gestionez stresul de niciun fel. Eram pe la jumătatea repetițiilor, unde am lucrat cu Alexandra Fasolă și Alin State (la clasa lui Liviu Lucaci), deci deja cât de cât preluasem frâiele rolului, eram într-un moment în care proful mi-a zis gata, l-ai prins de picior, tu decizi. Îmi amintesc că era vorba de scena în care Oberon află că i-am vrăjit greșit pe îndrăgostiți și mă trimite să rezolv situația. Acea scenă, pe care noi am numit-o "scena mă duc, mă duc", a fost pentru mine o surpriză foarte mare în repetiții. Îmi gândisem personajul absolut legat de Oberon, dependent de el, în adorație față de el, care nu există separat de stăpânul lui, dar nu dezvoltasem în nicio scenă limita acestui devotament, ce se întâmplă în momentul în care stăpânul se supără, ce se întâmplă dacă stăpânul nu-l mai dorește pe Puck. Tot repetam și ceva nu-mi plăcea deloc, nu-mi plăcea ce-mi venea să fac, eram obosită și stresată (câteodată trigger-ul unor momente delicioase) și atunci colegul meu Iulian Balan care îl juca pe Oberon a zis replica într-un mod foarte autoritar iar eu am început să plâng instant (și Oana și Puck...). Lucrul ăsta s-a legat foarte frumos, ca și cum spiridușul simte pentru prima oară frica adevărată, posibilitatea ca stăpânul să nu îl mai iubească. Știu că o jucam aproape ca pe o scenă de despărțire în care nu îmi mai rămânea decât să repete frenetic aceeași replică: "Mă duc, mă duc, privește cum mă duc", lucru care făcea sala să râdă instant. Țin minte și acum cum Oberon stătea stană și nu se uita la mine, parcă și acum mă umflă puțin plânsul.

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
O.J.: Mie îmi place foarte mult caracterul ăsta cameleonic al meseriei mele, la fiecare spectacol îmi concentrez toată energia în a înțelege cât mai profund acel univers al piesei / propunerii regizorului - sunt curioasă în primul rând să înțeleg noi tipuri de oameni în rolurile pe care le fac, dar și meșteșug. În primă fază citesc mult despre autor, despre piesă, caut montările de până atunci. Caut despre perioada istorică, context socio-politic, tot tot tot, nu pentru că mă ajută neapărat în joc propriu zis dar mă ajută să îmi ajustez gândirea la posibila gândire a personajului. Îmi place să ascult muzică care are legătură ori cu perioada ori chiar cu piesa, să văd filme și documentare din același motiv dar cel mai mult îmi place să mă gândesc la valabilitatea acelui demers în ziua de azi și la ce înseamnă pentru mine acel rol și acel spectacol. Sigur că nu reușesc mereu să fac toate astea dar fac eforturi în sensul ăsta pentru că mi se pare foarte important să am și eu o poziționare a mea față de ce joc - cât de des posibil, vreau să fiu într-un spectacol nu doar pentru că am fost distribuită ci și pentru că găsesc că ceva de acolo vorbește despre lumea noastră de azi și, mai mult, îmi pune la îndoială propriile păreri despre ea. Cel mai recent cred că am avut așa o documentare densă la La Ronde de Yann Verburgh, r. Eugen Jebeleanu, unde vorbim despre o nouă revoluție sexuală, un timp în care trebuie să redefinim felul în care vorbim despre sexualitate. Am văzut atunci multe filme queer, am ascultat podcasturi, am citit articole despre poliamorie, feminism, identitate de gen etc., mi-am făcut prin casă machiaje drag - tot felul de lucruri pentru a mă apropia de ce am de făcut, cu marea responsabilitate a faptului că vorbim despre oameni care sunt într-o continuă luptă pentru drepturile lor.

Altfel, mai puțin intelectual, îmi place să fiu activă, să fac mișcare, să citesc textul des, să îmi imaginez tot felul de lucruri legate de el, îl mai zic prin casă, vorbesc mult cu iubitul meu despre ce am de făcut pentru că el mă înțelege cel mai bine și lui îi pot povesti orice prostie îmi vine în cap și îmi și dă curaj să o fac. Și cel mai important, încerc să mă iau după colegii mei și să mă distrez, taking it easy.

O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
O.J.: Toate rolurile sunt importante pentru mine - truism, dar așa e. Chiar nu știu... din fiecare rol am preluat ceva prețios și intim, fie că spectacolul a fost un succes sau nu.
Dar cum am vorbit de alte roluri, trebuie să o menționez pe Connie din Efecte secundare (r. Vlad Bălan) pentru că a fost într-adevăr un rol foarte important pentru mine - primul meu rol în afara școlii, unde am dat cu capul de toate diferențele dintre ce ni se spunea despre teatru în școală vs. realitatea. A fost un rol care m-a ajutat din multe puncte de vedere și care mi-a oferit vizibilitatea necesară unui actor la început de drum. Am repetat mult, vreo 8 luni, în pandemie, am repetat cu măști, fără măști, iar cu măști, ne-am făcut teste rapide înainte de repetiții înspre finalul sarcinii Cameliei (Pintilie), a fost pentru toți un drum lung și uneori frustrant din cauza acelor restricții, părea că nu va ieși la public niciodată dar a meritat din plin și ne-a ajutat pe mine și pe colegul meu Vlad Ionuț Popescu să ne forțăm și mai tare prezența în teatrul ro.
Deocamdată nu știu dacă se va mai relua din toamnă, eu sper mult să fie așa pentru că simt că încă mai am multe de explorat în acel rol și nici nu mă simt pregătită să renunț la el, cu cât trece timpul îl consider și mai prețios decât la început.

O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
O.J.: Cred că sunt foarte puțini cei care își pot alege proiectele. Este un lux care cred că se dobândește foarte greu daaaar dacă aș putea cred că aș alege întâi să lucrez cu oameni pe care îi admir și a căror muncă o găsesc eu relevantă și valoroasă. Am o listă destul de lungă de regizori și artiști cu care aș vrea să lucrez, din România și din afară. Mi-ar plăcea să fiu și eu o muscă observatoare la repetițiile celor de la Rimini Protokoll sau să fac o figurație pe lângă Nina Hoss, de exemplu. Iar din spațiul românesc... nu știu dacă să divulg această listă...

Cum am zis mai sus în alt răspuns, pentru mine e important ca rolul meu și spectacolul ca întreg să vorbească despre realitatea imediată cu empatie, blândețe și să provoace oamenii să pună la îndoială acele certitudini care par să îi definească. Pe mine asta mă seduce cel mai mult la un spectacol, când ies din sală și îmi zic că poate nu e chiar cum credeam eu. Mă interesează mult și relația cu trecutul și felul în care revizitam valorile vechi, cam asta am țintit și cu momentul meu, dezvolt mai jos.

O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
O.J.: Nu prea îmi place să vorbesc despre bani dar ce pot să spun e că e o muncă care nu e oglindită foarte fidel de salariu sau de onorariu. Un actor oricum trebuie să investească bani în el însuși în funcție de ce îl interesează, poate e vorba de o limbă străină, de cursuri de mișcare, tehnică vocală, instrument muzical, materiale de citit, subscripție pentru filme, documentare etc Cred că se duc mulți bani și pe chestiile astea și ar fi super dacă ar exista și la noi discounturi pentru artiști.

O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
O.J.: Cu cât cresc, cu atât parcă mă interesează mai multe joburi, nu știu exact de ce. Admir profesorii și educatorii și de abia aștept să îmi iau și eu diploma de pedagogie și să fac cursuri de teatru pentru copii. Acum sunt într-un moment în care citesc mult despre medicina holistică și alternativă și înainte să mă angajez eram foarte tentată să iau niște cursuri de masaj. Maybe it's just a phase.

O.B.: Cât de importante sunt premiile pentru un actor aflat la început de drum (și cât de importante ar trebui să fie)?
O.J.: Depinde de cine ești tu în raport cu acel premiu și cât îl lași să te definească, cât de identifici cu faptul că l-ai obținut. În școala primară și în gimnaziu, pentru mine coronița era obligatorie, aveam nevoie de ea pentru că altfel nu mă puteam evalua - în mintea mea exista cu coroniță sau fără. Când am intrat la liceu nu a mai fost cazul, învățătura a cam picat pe locul doi în favoarea teatrului (atunci nu înțelegeam că teatrul merge mână în mână cu istoria, geografia, limbile străine... regret puțin) dar la teatru nu înțelegeam cum ar putea cineva să mă evalueze. A fost atunci în mine un declic foarte radical unde era mai important ca eu să fiu mulțumită de munca mea, eu să cred că e bine ce fac, să nu îmi trădez intuiția și sensibilitatea.
Pentru mine, experiența de a lua un premiu (nota LiterNet: premiul UNITER pentru debut, 2022) a fost una fericită pentru că mi-a dat speranță, curaj și multă energie pentru multe proiecte de acum încolo dar după am știut că trebuie să continui să muncesc cel puțin la fel de mult ca până acum pentru că doar așa va rămâne ceva valoros.
Și mai tehnic gândit, premiile ajută la vizibilitate, pot grăbi o angajare sau un rol semnificativ deci au și o funcție mai logistică, important e să profiți de moment și să le folosești ca pe un mijloc și să nu fie în sine un scop.

O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
O.J.: Aleg fără să mă gândesc prea mult pentru că după nici că mai pot alege

Am ales filmul ăsta pe care l-am văzut acum o săptămână și m-am gândit mult la el, nu știu de ce - Beautiful Beings r. Guðmundur Arnar Guðmundsson - E ceva la filmele astea islandeze care mă obsedează, e un cinstit coming of age despre creșterea ratei violenței și criminalității în rândul minorilor din Reykjavik și de peste tot din lume. Un all timer ar fi Bergman, Cries and Whispers - inegalabil.

La carte aleg Kafka pe malul mării de Haruki Murakami deși cine mă cunoaște ar fi zis că sigur zic Tetralogia Elenei Ferrante (pe care o iubesc dar primul gând a fost Kafka). Deși, în ceea ce privește unele dintre romanele lui, simt că am cam depășit vârsta, e o stare în cărțile lui Murakami care îmi hrănește creativitatea cu lopata, ceva incert și totuși extrem de profund, acest drifting away din finalul tuturor romanelor lui.

Asta e o melodie pe care o mai ascult singură în mașină la drum lung, așa sună nostalgia pentru mine - sentimentul care mă inspiră poate cel mai mult.


O.B.: Dacă ai pleca pe o insulă și ai avea loc doar de cinci obiecte în valiză, care ar fi acelea și de ce?
O.J.: mie îmi plac foarte mult parfumurile și cremele... Suficient de mult cât să iau în orice excursie mai mult de cinci.

O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2023? Ce așteptări ai de la această competiție?
O.J.: Vara asta vine pentru mine după o stagiune care a însemnat multă muncă și și mai multe emoții - să mă integrez, să îmi merit locul în teatrul de care aparțin. Când am văzut anunțul nu am stat deloc pe gânduri și cred că m-am înscris chiar în acea zi cu un mail cu titlul work in progress. Îmi doresc foarte mult să fiu și o artistă autonomă, să pot să creez și singură, să fac acest exercițiu de a nu depinde mereu de un regizor sau de o instituție și să îmi caut mereu subiecte care mă interesează, să pot să duc căutarea mai departe iar această gală mi s-a părut playground-ul perfect pentru a da o șansă ideii mele. Momentul pe care l-am gândit pentru gală are ca subiect o întrebare care mă urmărește de ceva vreme - cine este astăzi un reper pentru mine?
În cadrul acestui moment caut să vorbesc despre dificultatea pe care eu o întâmpin în a găsi un reper astăzi, despre importanța generațiilor trecute și impactul pe care îl are astăzi munca pe care ne-au lăsat-o, cu ce alegem noi să mergem mai departe.

O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) pentru tine și pentru tinerii de azi?
O.J.: Cu siguranță e relevantă pentru că și realitatea noastră e acaparată de ea. Atunci când e folosită cu sens, în concept, îmi place enorm și mi se pare că vorbește despre acest aici și acum cu care ne confruntăm. Când e folosită doar ca variantă economică pentru scenografie și nu are un discurs în spate, mă enervează. Ce trebuie să zic e că a fost cu adevărat o provocare ca momentul să semene cu ce aveam eu în cap la început și sper, cu timpul, să învăț cât mai multe despre mixere, proiectoare, video-mapping, cât să pot și eu să contribui la partea asta în următoarele proiecte.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.
O.J.: Mulțumesc, Oana.:)

(foto: Adi Bulboacă)