De vorbă cu... (XIX) - Răzvan Mîndruță - Gala HOP, 2023

Răzvan Mîndruță, vârsta: 25 ani, născut în Constanța rezidență actuală: București

Studii: UNATC, Arta Actorului, clasa prof. Florin Zamfirescu, promoție 2020 (licență) // UNATC, Arta Actorului, promoție 2020 (master)

Participă la Gala HOP 2023, la secțiunea Individual cu momentul a letter to my unborn child.

Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Răzvan Mîndruță: Depinde foarte tare de cum mă simt și în ce perioadă sunt, dar dacă m-aș gândi la niște trăsături constante aș zice copilăros, sarcastic, curios, cinic, sceptic, sensibil. Îmi place să cred că sunt amuzant și o companie plăcută. Mi se zice că fac glume de tată. Poate de asta mi-am ales titlul ăsta. Când nu sunt amuzant pot să fiu arogant. Uneori cam mult pe people-pleasing, uneori la polul opus.

O.B.: Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în actorie?
R.M.: Am început să mă gândesc la asta de prin clasa a noua, la primul festival de teatru la care am fost. Gustul pe care mi l-au lăsat festivalurile de teatru mi-a creat senzația că lumea teatrului e o lume idilică, ferită de monotonia și presiunea în care experimentasem eu viața prin sistemul educațional până atunci. Am avut oameni minunați lângă mine în trupa de teatru, sunt extraordinar de recunoscător pentru tot ce a însemnat acea experiență. Cred că pentru mine atunci teatrul a fost ca o scrisoare de la Hogwarts, doar că atunci când am ajuns la Hogwarts mi-am dat seama că nu e chiar cu magii și mături zburătoare, dar indiferent de conștientizările inevitabile ulterioare, mă bucur că lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat. Eram la mate-info, trăiam cu gândul că dacă nu fac teatru pot să mă duc la orice altă facultate pe profil real. În a 12-a mi-am dat seama că dacă nu o să fac asta o să mă gândesc cel mai probabil toată viața cum ar fi fost dacă aș fi făcut-o. În jurul meu vedeam traiectorii foarte sigure și calculate dar lipsite de orice bucurie. Nu prea mă regăseam în acel prototip. Așa că m-am aruncat, cum s-ar zice.

O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
R.M.: Nu știu cum mă ajută, probabil îi sunt dator procesului de formare prin care am trecut și trec în continuare pentru cine sunt astăzi. Îmi place că nu am neapărat o narațiune monotonă în viața de zi cu zi, că schimb mediile de lucru și mă întâlnesc cu oameni diferiți și mă îmbogățesc cu aceste interacțiuni. Mă face să îmi dau seama cine sunt și cum aș vrea să arate lucrurile pentru mine, într-un soi de utopie personală. În schimb, mă încurcă lipsa de stabilitate, lupta constantă de a ajunge la scenă care mă pune prea des în situația de a-mi pune la îndoială abilitățile și valoarea, pe care simt că le câștig mereu pe o perioadă scurtă de timp. Poate are legătură și cu faptul că o iei de la capăt cu fiecare rol. E minunat când ajungi acolo și poți să îți faci meseria și nu te mai îngrijorează să demonstrezi că îți meriți locul pe scenă. De prea multe ori în actorie devine vorba prea puțin de actorie.

O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
R.M.: M-am simțit și funcționat cel mai bine în mediile în care am vorbit despre limite personale, am stabilit raporturile de putere și input-ul creativ al fiecăruia. Mediile în care respectul a venit și din partea regizorului, nu doar din partea actorilor. O atmosferă în care presiunea se topește în entuziasm, încredere și simți că e safe să greșești și că poți să deschizi sertare pe care nici tu nu le-ai deschis singur, alături de alți oameni. Cred că e important să glumim, să găsim spații de timp în care să ne relaxăm și să ne intrăm într-un spațiu personal de creație, opus celui de supraviețuire pe care-l trăim în mod obișnuit.
Se propagă încă din facultate o metodă de deconstrucție toxică și falsă care are la bază un crez bazat pe gaslighting și umilire. What doesn't kill you makes you stronger pare să fie un motto, tradus evident prost, prin care profesori și regizori creează de cele mai multe ori, dintr-o nesiguranță pe care nu sunt capabili să o transmită echipei, situații prin care țin morțiș să-și demonstreze puterea și forța și să instaleze în mod evident, frică. Iar la final, totul a fost făcut ca să îți fie ție, actorule, bine. Nimic mai fals și mai jenant.

O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
R.M.: Îmi este greu să mă gândesc la un moment concret, dar pot să vorbesc despre un punct important prin care am trecut la REACTOR de creație și experiment în Cluj, la rezidența Fresh Start. Cred că în facultate îți dezvolți niște gusturi și păreri care nu sunt neapărat ale tale, dar din dorința de a fi validat sau integrat, împrumuți niște crezuri pe care nu le mai filtrezi. La REACTOR am pus sub semnul întrebării lucruri care printr-o lentilă insuficient de largă mi se păreau evidente. Am intrat în contact cu idei și concepte din aria performativă care mi-au schimbat punctele de concentrare într-un spectacol, atât ca spectator cât și ca actor. Cred că artistul are datoria să înțeleagă înainte să condamne.

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
R.M.: Actoria este un mod de a gândi, așa că încerc cât de bine pot să înțeleg modul personajului de a gândi și să mi-l asum. Asta presupune lectură, documentare, discuții cu regizorul și echipa, cuprinderea unui univers care de multe ori nu îți aparține și trebuie să-l integrezi pentru a avea capacitatea să-l redai. Un spectacol în care am avut parte de un proces de genul a fost Camera Comună, regizat de Raul Coldea unde l-am jucat pe Laurențiu, un student cu un background din clasa muncitorească care ajunge să facă parte din grupuri fasciste de extremă dreaptă. Fiind primul spectacol de teatru politic la care am luat parte, am fost ca un burete o perioadă de o lună pentru a înțelege perspectiva politică și înclinația unor grupuri mari de oameni spre o astfel de ideologie. Rareori ai timp să creezi organic background-uri de amploare în personaj, pentru că timpul luptă împotriva noastră, dar fiecare ocazie este cu siguranță un privilegiu.

O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
R.M.: Protasie din Groapa cu nisip de Michal Walczak, regizat de Bianca Oprea a fost un rol foarte drag mie. Cheia spectacolului mi-a permis să jonglez între două persoane diferite dar în același timp suprapuse: copilul și adultul. A fost genul de proces în care săpam în text la fiecare repetiție și el ne dădea de fiecare dată o nuanță nouă sau un gând diferit. Așa am aprofundat și am reușit să îi dau personajului mai multe planuri. Mă gândesc cu mare drag la acea perioadă, sper să mă mai întâlnesc cu altfel de ocazii.

O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
R.M.: Într-un rol caut ceva care să mă provoace. Fie că este vorba despre craft-ul la rol sau despre subiectul spectacolului. Cred că teatrul trebuie să depășească rolul facil de entertainment, tocmai de asta proiectele care mă bucură cel mai tare sunt cele care au ceva important de spus, iar mesajul lor mă face și pe mine să fiu curios. Dacă și spectatorul pleacă modificat, cred că teatrul își atinge cel puțin unul dintre scopuri.

O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
R.M.: Repetiții neplătite la teatre independente, încasări cu care îți plătești juma de factură și îți mai rămâne de un pachet de țigări la spectacole sold out, o industrie culturală care pare că este în comă de mult timp dar care trăiește din banii românilor de la 6/49. Guvernul o asfixiază și mai tare pentru că principiul profitabilității nu se aplică la teatru, iar pentru un guvern neo liberal acest lucru nu este de înțeles. Ne rămâne solidaritatea și speranța că o să ne găsim o voce comună, deși din păcate văd că individualismul prinde din ce în ce mai mult teren.

O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
R.M.: Cred că ceva în IT.

O.B.: Cât de importante sunt premiile pentru un actor aflat la început de drum (și cât de importante ar trebui să fie)?
R.M.: Pot să fie un ajutor, dar nu garantează nimic. Devin o cârjă emoțională care îți confirmă că îți meriți locul și asta poate să fie important pentru psihic. Dar asta nu înseamnă că dacă premiul nu apare, nu există valoare sau motive de apreciere. Nu prea cred în clasificări de genul cel mai bun și cel mai prost.

O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
R.M.: Carte - Plânsul lui Nietzsche de Irvin Yalom - carte de căpătâi în vremuri grele
Film - Autumn Sonata de Ingmar Bergman - o poezie cinematografică care mi-a deschis pofta spre toate filmele lui Bergman
Melodie - Lose Yourself, Eminem - sâmbure de motivație la care apelez încă din copilărie


O.B.: Dacă ai pleca pe o insulă și ai avea loc doar de cinci obiecte în valiză, care ar fi acelea și de ce?
R.M.: Telefon pentru că nu știu dacă pot să mă despart de blestemul și binecuvântarea tehnologică. Un caiet de notițe să notez comorile de care nu sunt conștient. O pereche de chiloți că totuși. Un kindle ca să car o bibliotecă după mine. Și niște ochelari de snorkeling.

O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2023? Ce așteptări ai de la această competiție?
R.M.: Mergeam la gala HOP încă din liceu și mereu mi-am dorit să ajung și eu pe scenă. Nu am așteptări, sper să fie un laborator valoros și în cel mai bun caz ca această oportunitate să genereze contexte noi de lucru.

O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) pentru tine și pentru tinerii de azi?
R.M.: Mi se pare super ofertantă pentru că oferă un spectru larg de acțiune și în același timp împinge actorul să facă un pas în exterior, să se privească din alt unghi și să se pună în valoare cu mijloace a căror prezență în mod normal nu țin de el.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.