Iar băieții ăștia cu care vin în mașină (Vlad Galer & Liviu Chițu) discută și ei despre experiența de traineri, Vlad e la prima acum (și e realmente super simpatic și emoționat), iar Liviu e deja cu niște ani de experiență în spate, e o imagine foarte candidă și mă gândesc că imaginile ca asta ne fac să orbităm tot mai mult în jurul Ideo Ideis.
Iar mai târziu, la masa de prânz în Conciato, peste niște zile, într-un moment în care îi și iau primul meu interviu lui Vlad Galer (interviu pe care mi l-am dorit de foarte multă vreme, dar cumva tot la majoratul Ideo a ajuns să prindă formă), îl întreb așa - poate generic și cumva stângaci - ce caută el la Ideo Ideis? (în sensul de ce își dorește când vine în festul ăsta). O întrebare-pretext pe care mi-o pun indirect și mie. Și e cu atât mai frumos cu cât Vlad răspunde, cumva, pentru amândoi: "Nu vin să caut ceva, vin să trăiesc ceva ce știu deja că e aici, tipul ăsta de experiență, de energie, de empatie." E poate unul dintre cei mai meticuloși traineri la început, mă uitam vrăjit cum își notează, de mână, tot felul de idei în agenduța lui Hogwarts. Și știam că sunt bune, știam că ăsta e drumul. Și îmi plăcea enorm ce văd, ce simt acolo, între prieteni vechi care mișună printre mesele care ne așteaptă.
Rewind către exact aceeași atmosferă, dar trăită chiar în pragul deschiderii. Intrăm tot pe Suede, clasic, Beautiful ones, cu dreptul sau cu stângul, unii chiar cu un salt, nici nu mai contează, în sala Centrului Multifuncțional pentru Tineri din Alexandria. E un moment istoric, dar să nu uităm că istoria se scrie an de an, sau poate e doar o clipă a cărei valoare ne spune de fapt că, oricât timp ar trece peste noi, pasul ăsta, cu dreptul sau cu stângul, poate chiar saltul e același ca prima dată pentru fiecare.
Îmi place să mă erijez în adultul care își retrăiește, festival de festival, toate ipostazele, o fac conștient și vulnerabil, senin și deschis, am alt loc acum în periplul de workshopuri (dar o să ajungem și în povești de acolo). O persoană dragă mi-a zis de curând să-ncep să țin un jurnal, culmea, chiar de-acum, de la suprapunerea cu Ideo. În festivalul ăsta sunt atât de multe de trăit pe secundă încât uneori pierzi firul gândurilor scrise, pare că s-ar duce mai degrabă răzlețe, adolescente, pare că ar sta cu tine să aduni tot și să comprimi tot acolo, în suflețel.
Pentru prima oară de când sunt parte a edițiilor Ideo Ideis, parcă sunt cumva cel mai pragmatic când vine vorba de ce văd / ce vreau să văd, și chiar am bucuria să spun că se suprapun. Poate și pentru că 18 e un număr important, e o ediție aniversară, dacă Ideo Ideis ar fi o persoană, am avea în față un puști, cum nu demult eram și noi, care și-ar bea primul pahar de alcool dintre atâtea, de data asta cu inima curată și fără musca pe căciulă. Care s-ar îndrăgosti nebunește și curat și sincer și ar avea boala asta să o tot explice. Care, cu siguranță, ar fi într-o trupă de teatru, sarea și piperul, acolo, în inima ei. Dar eu tot simt că privesc pragmatic totul, de parcă am în față cea mai legată, cea mai eficientă și cea mai curată deschidere dintotdeauna. Festivalul are un spot tripartit în calupuri cu edițiile de până acum, afară atârnă expoziția cu toate tricourile de la toate edițiile și cu toate badge-urile lui Alex Ion, ex-director de festival, dar în continuare președinte Ideo Ideis. Într-un spațiu relativ nou, e adevărat, o energie care e acolo dintotdeauna.
Altfel, momente lacrimogene sunt la fiecare pas, parcă ar fi o ediție minată, din punctul ăsta de vedere, dar atâta timp cât e vorba de bucurie pură, de ce să nu fie, până la urmă?!
Un basm urban la Ideo Ideis #18
Spectacolul invitat post-deschidere în cadrul primei zile de festival este Un basm urban, regia și dramaturgia Norbert Boda, o producție a Teatrului Metropolis, cu actorii Vlad Pânzaru, Tiberius Zavelea, Francesca Fülop, David Drugaru, Stella Cora, Ștefan Iancu și Irina Sibef, proiect care a fost și nominalizat pentru Cea mai bună piesă românească a anului 2021 la premiile UNITER și câștigător în cadrul programului StarT, ediția I, 2022.
Dacă ar fi să reduc sinopsisul la șapte cuvințele umile, m-aș arunca să zic: "Un fel de Scooby Doo cu orfani." Un spectacol în care mi se pare fenomenal nivelul de asumare al actorilor (implicit cred că fac o treabă incredibilă împreună, fiind realmente prezenți și dedicați rolurilor). Nimic de comentat pe partea performanței lor și idem pentru conexiunea și chimia lor ca grup. Dar probabil ce zgârie puțin urechea în statement-ul meu e începutul lui, nu-i așa? Sau, mai mult decât începutul, e premisa. Cred că așa e cel mai bine spus. Poate par ignorant că am alăturat mental conceptele de "Scooby Doo" și "orfani"? Sună un pic ciudat și zeflemitor binomul pe care l-am aruncat așa, în vânt.
Ei bine, bingo! Cam asta e cheia în care vreau să se înțeleagă că am văzut și înțeles (eu) spectacolul. Iar acum urmează să presar lucrurile care mi se par funcționale în el, lucruri pe care le apreciez modular, independent de etosul ăsta.
De actori super talentați și foarte bine sudați împreună (nu degeaba și numele găștii lor, Omega 5) am zis. De cât de catchy sunt piesele din spectacol (care e un veritabil musical ca structură) îmi doresc să spun, cu mica mențiune că am discuția asta pur metric, ca sonoritate generală, ca melos, dacă vreți. Și de aici fac cumva să scot din ecuație etosul. Dar, în rest, chapeau pentru flow-uri, sună excelent, ascultată pe dinafară, muzica spectacolului ar putea trece drept cele mai ascultate șlagăre-rap contemporane, drept o colecție cu toată muzica de la radio (contemporană), și asta nu pe mesaj, ci pe criteriul (pentru care o să inventez cuvântul care urmează) "fredonabilității". E cam ce au făcut La Familia la vremea lor, sau Puya, cu semnăturile hiper-recognoscibile de instrumentale și prerefrenul și refrenul care te prind (nu degeaba britanicii le numesc hooks, funcționează similar și în poezie). E un fenomen, la fel ca Specii, sau ca Macanache la apariție, sau ca Vama "înainte să se strice". Știu că sună ironic ce spun, însă - muzical vorbind - numele astea chiar au revoluționat industria, la timpul lor. Doar că eu gândesc disjunct și nu prea, nu pot să scuz la infinit un melos fenomenal și cu enorm de mult potențial pentru un etos absolut odios. Și, dacă tot eram la Puya, întrebat recent într-un interviu ce crede el că e chestia aia care îi rămâne muzicii peste timp, oricât de învechit ar considera unii că e, el răspunde: "Mesajul, lumea crede că mesajul e învechit, dar de fapt el nu s-a dus încă și nici nu o să se ducă."
Pot înțelege o tentă educativă în spate. Am scris o cronică și despre 8 tați, regia Irisz Kovacs, un spectacol montat la Teatrul de Stat Constanța, și țin să fac paralela asta de conținut, poate pe alocuri și de formă. 8 tați are o scenografie simplă, niște căsuțe frumoase făcute de Theodor Cristian Niculae, pe un fundal all white și chiar și cu podeaua așa, plus costumele actorilor fiind tip păpușele colorate, fiecare cu o helancă băgată în pantaloni / salopetă & ciorăpei lungi. Ce vedem în spectacolul de față? Un fundal all white din care - de data asta - lipsesc căsuțele, dar tot există niște pereți albi care dau impresia unui astfel de spațiu. Ok, poate o să ziceți că e simplist și atât, la o adică chapeau! Dar nu e doar atât. Costumele actorilor din spectacolul Un basm urban sunt tot prototipul de uniforme foarte colorate, doar că de data asta super peticite. Ok, și? Ce-i cu asta, o să ziceți. Poate nici momentele simetrizabile din ambele spectacole (îndeosebi statul în linie) nu prea vă dau pe spate, pentru că se procedează așa în foarte multe spectacole oricum. Înțeleg. Dar aici suprascriu etosul și peste toată polologhia asta formală. Amândouă sunt spectacole foarte conectate cu ideea de părinți, mai precis cu lipsa lor. Dacă aș fi spus acum ceva timp că - necontrolat bine - 8 tați ar putea duce gravitatea temei alese într-o desuetudine sinistră și neinspirată, acum mă bucur că nu am făcut asta. Pentru că 8 tați (cu poate câteva strâmbări cheesy din nas) e un spectacol foarte bine controlat în parametrii textuali. Și da - poate că a fost nevoie de un termen artificial de comparație să-mi deschidă ochii cu privire la cel de-al doilea spectacol, cât să pot spune că - în cazul de față - it wasn't my cup of tea.
Un basm urban are un schelet narativ funcțional, asta nu-i pot lua, există relații între personaje, și ăsta e un mare plus, e un soi de combinație Stanislavski - Brecht în care rapul e elementul care face un oarece moment să fie pentru public. Există un switch constant, à la musical, între planuri, între perspective, iar asta e o treabă de măiestrie fără doar și poate. Dar și măiestria asta... e limitată, ea are un handicap. Și handicapul e diegeza asta demiurgică și superioară, pseudo-parodică despre orfani.
Dacă ar fi să taxez și eu (poate mai mult decât e cazul), aș insera în cronica asta definiția cuvântului orfan. Asta și pentru că există discontinuități textuale între conceptul de adoptat și cel de orfan, părinții care ar trebui să fie morți în status qvo sunt aceiași care îi caută în final (în relatările copiilor). Dacă aș putea trece asta la un oarece caracter iluzoriu schițat din nevoia de a arăta "dorința" disperată a acelor copii de a simți apartenența la familie ca grup social nou, ei bine, treaba devine complicat de digerat dacă-mi aplec mai bine urechea la cântece.
Știu că lucrurile trebuie tratate cu umor în general (și poate asta să fi fost o perspectivă care să te enerveze intenționat cât să te facă conștient de o realitate tristă, tragică, pentru că mulți nu ar înțelege în altă formă), dar și umorul are doar atâta putere câtă putere are inteligența din spatele lui. În primul rând, structural, părea că totul e gândit într-un ermetism straniu și codat în "necesitatea rimei".
Chiar și atunci când nu se cânta, tot în rime se vorbea, mai puțin arareori, când rima nu prea ieșea. Faza e că mi-aș putea scrie și eu cronica așa, dar nu știu dacă aș chiar vrea. Stop. Ce am făcut acum, afară din cântece, afară chiar din spectacolul văzut, e o formă de umplere care e similară teoriei formelor fără fond. De ce am făcut asta? De formă. E un artificiu. Îl storci în pumn și nu rămâi cu nimic. Pleacă așa cum a venit. Râd un pic. Apreciez o construcție, o măsură, un hiat, ok. Și după? După nimic. Doar că nici înainte nimic. Și după e un bulgăre din ce în ce mai greu de oprit. Pe care încerc să îl evit. Trebuie spus, e contagios.
Dar esența lucrurilor nu e să alăturăm orice rimează cu orice altceva pentru aceste artificiale și fade tentative de "hooks". Dacă am gândi totul cu o octavă mai jos la gravitate, fără atâta volf pe corzi, mânuind instrumentul (dramaturgic) de data asta cu mai mult sens, scop și deznodământ, poate am putea da naștere unor imagini mult mai suave, subtile, candide, în care să nu persiste confuzia ironiei cu bătaia directă de joc și luarea în balon a unor teme de neatins socialmente vorbind.
Da, din alăturările rudimentare putem trage ușor concluzia că cel mai probabil regizorul (și dramaturgul) spectacolului a avut într-o altă viață o carieră (t)rap, cu câteva piese pe Spotify, bănuiesc? Din care una dintre ele are un refren care reia obsesiv lexemul "Anaconda", sau ceva de genul ăsta. Oricum, e prea vădită (chiar dacă poate nu e intenționată în maniera asta) cheia de pastiș / parodie, care pur și simplu e incompatibilă moral și social cu condiția de orfan.
Da, o să spuneți că e ok, că asta face, că scandalizează, naște dezbatere, conflict, repulsie, crize de râs de nervi, sigur. Dar avem aceeași supratemă mereu. Poate încă o temă adiacentă, a luptei împotriva zahărului (super vehement susținută și asta, iată, deci, o direcție de urmat în rap și cu un demers de invidiat). Și avem aceeași piesă de chintesență la infinit, grefată pe entitatea "orfanului", timp de două ore. La finalul zilei, te duci acasă, poate speli un vas și-ți rămâne obsesiv în cap un refren despre cum să devii cel mai bun orfan din cartierul tău, dar realizezi că ai tăi sunt bine, sănătoși, păi și atunci, ce căcat cânți?
Eu știu că toate astea se întâmplă destul de aproape de scandalul Gheboasă de la Untold și mai apoi intervine și irefutabilul argument constituțional al cenzurii interzise. Și e total valabil, dar nu pot să-l suspectez pe Gheboasă de elitism, cum nici aici nu pot face. Mă întreb doar dacă mediul de propagare - Teatrul Metropolis, care are și public mai în vârstă - nu decide și viabilitatea unui asemenea demers. Sau dacă nu cumva se vrea elitistă chiar accesibilitatea asta.
Nu e vreo revelație smart, așa per total, pe alocuri e witty în unele construcții, dar sincer o imagine cu luminile aprinse în sală, cât timp unul dintre actori "își dă seama" că nu sunt cei de pe scenă singurii "orfani", urmată de un moment tip flashmob în care publicul devine și el "orfan", dar ca exercițiu de empatie de data asta e un pic pe filosofia aia de negustat pentru mine. Irelevant că "nu s-a mai făcut", suntem totuși în 2023, terenul e și așa minat, fiecare pas făcut e important. Nu vreau să mă gândesc la suprapunerea realităților în care o persoană din publicul devenit "orfanul colectiv", mamutul și conglomeratul de stări și trăiri contradictorii e - la rândul ei - orfană literalmente. E un joc riscant cu o sensibilitate pe care nu o poți controla și pe care nici în spectacol nu reușești să o conții dacă tot ceea ce alegi să faci e construcția pe sistemul cioacă-după-cioacă.
Dacă ar exista un talion precum în blestemul faraonilor pentru desacralizarea mormintelor din piramide, sau dacă s-ar trece de faux-profunzimea lui "cine spune ăla este, ca măgarul din poveste, iar măgarul a murit și tu l-ai înlocuit", poate ar fi mai chibzuit abordate temele astea grele, dar ce știu eu? (Ați crezut că o să spun în încheiere "Nu sunt decât un orfan", nu? Ei bine, nu, deși cu siguranță spectacolul ar fi făcut-o, inoculant de mult și de nepotrivit, stârnindu-mi o paletă de reacții viscerale, între care singurele salvări sunt actorii, chimia lor).