Despre spectacol, Andrei Huțuleac (regizorul) spune în felul următor: "Naufragiat! este rezultatul unui efort colectiv de a aduce în lumina reflectoarelor textul lui Donald Margulies, montat în premieră în România. Alături de actorii Ciprian Chiricheș, Blanca Doba, Nicholas Cațianis, Corina Borș, împreună cu scenografa Maria Nicola și light-designer-ul Lucian Moga, susținuți cu profesionalism de corpul tehnic al teatrului, am încercat să oferim publicului șansa de a se reîndrăgosti de un teatru curat, capabil să spună povești coerente, inteligibile și care emoționează un spectru cât mai larg de spectatori, indiferent de vârstă sau de nivelul de educație. Îmi place să cred că am făcut un spectacol care se adresează celor mulți fără a sacrifica în niciun fel elementul altitudinar care le vorbește celor puțini".
Andrei Huțuleac a venit la Ideo Ideis 2023 și în calitate de mentor pentru trupele de teatru, l-am și urmărit în cadrul programului Pov:ești de vară, în cadrul unui dialog între o parte din mentori, moderat de Liviu Romanescu, directorul festivalului și de Sorina Ștefănescu, directoare artistică. Și pot să spun cu mâna pe inimă: așa cum îmi place cât de curat vorbește în sinopsis despre produsul pe care l-am văzut, știind totodată să-și descentralizeze foarte coerent și foarte bine laurii, meritele regizorale, ce să vezi, nemonopolizând scena, către oamenii din proximitatea muncii lui, pe care se și bazează, și mai ales conjugat cu tot respectul pe care îl are pentru meseria asta, tot așa îmi place și cât de candid și de entuziast vorbește (super filmic totodată) despre lucrurile care-l preocupă real. E unul dintre oamenii aceia (puțini) pe care i-am întâlnit (nu întâmplător, cred eu) care au o perspectivă atât de luminoasă și de vivace, hipnotizantă, care se reflectă și în lucru, dar și în felul lor de a fi, încât chiar ar putea să-ți împrumute ochii și inima lor pentru ceva timp, să te îndrăgostești și tu de ceea ce faci, chiar și exterior domeniului în cauză. Mi se pare prototipul omului pasionat, copleșit de entuziasm și ludic în felurile în care o arată, care-și trăiește fiecare cuvințel pe care îl zice. Așa am sorbit și interviul pe care l-a făcut cu Alex Bogdan, pe care vi-l super recomand (aici), pentru asta mai întâi, dar apoi și pentru pozițiile super pertinente care sunt luate în integralitatea subiectelor abordate în el. Uite, vă las un fragmențel despre schimbarea de ritm, lucru de care o să mă leg și în cronica spectacolului de față (și uite așa mă și desprind de Andrei Huțuleac regizorul / actorul / omul și cobor, cum se cuvine, în produsul avut în fața ochilor, anume Naufragiat!):
"Să-i iei prin surprindere, dar nu forțat. Nu să forțezi un contrapunct. Să identifici momentele din text unde se poate petrece o schimbare. Cred că schimbarea de ritm e cea mai bună formă de a atrage atenția spectatorului, sincer. Și cred că e valabil și la film, și la regie de teatru, și la scenaristică. Cred că e un punct comun al acestor meserii de spunere de povești. Schimbarea de ritm."
Nu știu dacă se întâmplă în interiorul meu amalgamul ăsta de copilărie retrăită ca efect al unei îmbinări meticuloase de viziune actoricească și regizorală, chiar habar n-am dacă asta e ceea ce dă spectacolului de față nota asta de "complet" pentru mine, dar cu siguranță așa l-aș numi. Un periplu (cum ziceam, ceea ce e ok ca inuendo pentru călătoriile pe mare, wink-wink) formidabil gândit și executat, un Neo-Robinson Crusoe, dar totuși Biedermeier, suav și sincer, sau un soi de Aventurile lui Flapjack, dar cu o schemă cromatică solară, mult mai prietenoasă, Naufragiat! e o poveste clasică de călătorie, care nu invită la contemplare intrinsecă mai mult decât ar fi cazul, ci o dibuiește subtil în inconștientul spectatorului, care e martor la o veritabilă exteriorizare fluidă de acțiune utopică, dar cumva prinsă-ntr-un topos delimitat convențional care ne fură, ne cumpără din prima.
În mare stil brechtian, cu toate uneltele la vedere, spectacolul își subtilizează dedesubturile grosso-modo, paradoxal, pe principiul ascunderii la vedere. Totul e vizibil, actorii care se schimbă și devin noi personaje, ba unde mai pui piciorul fals de lemn al căpitanului, care nu-l exclude pe cel real (dar nu deranjează deloc!). Știm convențiile clar, din prima, ne familiarizăm cu ele (și tot ne surprind). Când Nicholas are căciulița pe cap, de pildă, el devine Bruno, câinele care cel mai bun tovarăș al lui Louis de Rougemont, cu gesturi caracteristice, scărpineli, rostogoliri, lătrat, dar și cu inserții de umanitate (cântat de operă, sau ținerea ritmului înadins), despre care ajungem să ne minunăm că e acolo. Îl credem că e câine, și nu mai suntem copii, adică fie, eu ne suspectez pe toți că redevenim, cumva, copii. Că asta e miza spectacolului. Dar e un mediu propice pentru asta, chiar am scăpat de lume și de realitatea ei preț de un spectacol (la care mai că am și uitat că sunt în sală în anumite momente).
Mă bâțâiam acolo în scaun ca un copil mic, mușcam toate cioacele, care mi se păreau de un rafinament calculat, mă loveau toate la fel de intens ca prima dată. Numerele capitolelor apăreau ingenios din tot felul de locuri, dintr-o funie, de sub pălărie, de sub rochia Yambei. Timpul însuși a fost dictat (după foarte mult timp, cel puțin pentru mine) de timpul lor, în sensul în care nu l-am mai simțit pe al meu. Am fost acolo decenii și am crezut asta, am simțit că spectacolul îmi accesează mie amintirile la rewinduri, dar cred că cel mai tare aș pune accentul pe: "a crede". Despre asta e vorba!
Am ieșit foarte fericit de la Naufragiat!, unde mi se pare că Ciprian Chiricheș are un rol magistral. Îmi aduce întrucâtva aminte de Dan Pughineanu în Minunata lume nouă, de la Teatrul Excelsior. Sigur, spectacol cu o altă temă și într-o cheie futuristă, că doar vorbim de Huxley până la urmă, dar cumva cu o familiaritate ciudată în energie. Sau poate trasez eu paralela asta între spectacolele pe care știu că de acum încolo o să le am ca referință, zonă în care a intrat și spectacolul de acum, în caz că nu v-ați dat seama.
Nu mi-am propus să fac un laudatio, mi-am propus doar să vorbesc cu aceeași candoare despre spectacol, despre ce m-a făcut să simt, cu care el mi-a vorbit mie. Dacă aș conține în mine entuziasmul văzut acolo, în jocul ăsta asumat, până la urmă, cu siguranță aș trăi mai mult, din ce în ce mai mult. O structură ingenioasă la fiecare punch-line, vădit studiată pentru fiecare în parte, dar cumva dând impresia și de hazard, de pură întâmplare. Un final fals ițit pe undeva pe unde era nevoie de aplauze pentru o scenă a unei conferințe de presă, treaba asta m-a dat peste cap teribil, vă promit. Am realizat ce se întâmplă, că se poate și așa, iar inimioara mea s-a făcut franjuri și s-a predat definitiv și irevocabil în fața acestui spectacol.
Să nu mai zic (asta e ce zici când vrei să zici și o să zici oricum) de lumea cuferelor, dintre care unul (cel mai mare), devine element simetrizabil al vieții, al începutului și sfârșitului. Louis (Ciprian) trăiește prima parte a vieții lui - măsurată în povești cu exploratori - doar în interiorul cufărului. Faux-topos (dar iarăși, pe care îl super credem, frate, iar asta e minunat, e o magie, pur și simplu) în care își găsește și sfârșitul, cu toate că aici e un pic lungit și-mi aduce cumva aminte de Faustul lui Purcărete, în care moartea devine doar un pretext pentru o altă imagine (metaforică) mult mai puternică: o veritabilă călărie de țestoase! Spectacolul alege un final vizual, suprareal, în detrimentul tuturor faux-finalurilor de până atunci, dar în sprijin incontestabil față de sufletul meu de copil. Îmi doream să văd lucrurile fix în forma asta, chiar dacă nu cred în perfecțiune, pentru mine a atins toate ariile necesare, ca un contrabas fără volf pe corzi, care a fost mânuit cu ritm (apropo de citatul din interviu), control perfect și nespusă delicatețe.
Uite, fără niciun fel de menajament sau apologie pentru restul spectacolelor contemporane acestuia din urmă, un spectacol care mă face realmente să îmi doresc să mai vin la teatru. Vorbește tuturor, fără pretenții, fără declamări și enunțări, așa cum e și rostul poveștilor să o facă. Și e și actual, și social, și politic, și manifest, și motor pentru civism, poate chiar îngloba mult mai multe lucruri din realitatea imediată decât mă pot acum gândi. Dar asta e puterea poveștilor, de care pare că uităm tot mai mult, pe care pare că o asociem cu infantilitatea (sau cu nu știu ce alți bâzdâci) și o schingiuim în căutarea teoretizărilor perfecte (și serbede). Spectacolul Naufragiat! vorbește despre tot și te lasă să îți alegi singur perspectiva, iar asta e ceea ce îl face al dracului de funcțional. Și de asta m-am bucurat să fiu în sală la el, chiar dacă nu la el acasă, dar m-aș mai duce ori de câte ori de câte ori de câte ori. Cu inima deschisă, cu gura căscată de fiecare dată, sunt sigur.
Mi-a zis Andrei că spectacolul e gândit să înceapă cu sala goală și să se termine cu sala goală, dar nu a fost contextul aici, în montarea dată. Ce pot eu să spun e că n-a dat deloc impresia unei neadaptări ad litteram, dimpotrivă, când te joci cu suprarealul, accidentele sau non-corespondențele exacte devin o mină de aur, iar produsul își trage viața, seva, din a prevedea imprevizibilul, așa încât totul să pară o lovitură de maestru, mecanismul superb al unui ceas elvețian. Doamne, ce minunăție fără seamăn! Și câtă nevoie aveam de asta! Mai ales că e și o premieră montarea textului pentru România. Chapeau întregii echipe și să fie jucat măcar atâția ani câți a fost plecat din Londra Louis de Rougemont în aventura lui (reală sau contingentă, asta vă rămâne vouă să decideți!).