Încercând să pun cap la cap cuvintele acestei cronici despre festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis aș zice, la prima vedere, că deja s-a spus tot ce era de spus. Dar derulându-mi în minte festivalul de-a lungul anilor, ajung la concluzia că și în cazul în care mi-aș dedică o lună întreagă din viață pentru a scrie despre Ideo, tot aș realiza la un moment dat că am uitat câte ceva pe ici și colo. O să încerc totuși, de dragul cititorilor, să mă limitez la a captura cu pricepere și iscusința (sau cel puțin în zona asta îmi șade intenția) esența festivalului în nu mai mult de câteva paragrafe (sau doar puțin mai mult de atât). Câteva paragrafe și ceva în plus.
Și desigur, s-au scris multe recenzii, cronici și retrospective, dar asta vine din stiloul - sau mai degrabă tastatura - cuiva care a crescut cu festivalul, și la propriu și la figurat.
Pentru mine august a devenit sinonim cu festivalul, și bineînțeles că asta devine pretextul perfect să îmi rezerv luna întreagă pentru Ideo, căci, ca orice entuziast care se respectă, am nevoie de o săptămână înainte de festival ca să mă pregătesc sufletește, iar o săptămână liberă după este absolut obligatorie ca să revin din nou, atât cât se poate, cu picioarele pe pământ. Sau pesemne că am eu mult prea mult timp liber.
Câteodată și mie, care an de an am crescut literalmente odată cu festivalul (căci doar suntem de o vârstă), îmi trebuie un moment numai ca să pot cuprinde faptul că festivalul asta chiar se întâmplă aici, la noi, în Alexandria, un oraș aproape sinonim cu monotonia. Că aici, la noi, în Alexandria (simt că este cerută o repetiție dat fiind că încă încerc să mă obișnuiesc cu această informație nu tocmai nouă pe măsură ce scriu rândurile acestui articol) printre aerul închis, betoanele gri și reci și - referință actuală - centrul bombardat care îi oferă Alexandriei din această vară aspectul unei uniuni sovietice post apocaliptice, pentru un moment se produce o ruptură. O ruptură de la tot ce percepeam ca familiaritate. Și atunci, din momentul în care intru pe ușile Centrului Multifuncțional la începutul celei dintâi zile de festival, Alexandria se metamorfozează. Nu mai este doar Alexandria, ci o reverie a unei lumi paralele ce ține o săptămână, un oraș al "Ideo Ideis"-ului. Iar împrejurările devin subit o comunitate foarte strânsă și închegată, aproape ca acelea pe care le vezi în filme și îți zici "nu are cum să existe așa ceva în realitate, e prea bine ca să fie pe bune". Pare-se la urmă că are cum.
Dar totuși, Ideo are acea frumusețe a lui care te face să îți dorești mai mult la sfârșitul săptămânii, și, în fond, să te întorci cu sufletul la gură an de an. Oboseala devine o scânteie pur iluzorie de care îți aduci aminte ca prin vis, așa, printre altele. Căci până la urmă, chiar dacă 8 ore de somn îți ies dacă însumezi orele oamenilor de la 4 mese din Conciato - terasa care este cartierul general al apropiaților festivalului -, faptul că lucrăm toți pentru același țel ne unește, iar în societatea noastră contemporană unitatea nu e un lucru pe care îl mai vezi la orice colț de stradă. Și bineînțeles, la asta se mai adună și oamenii faini cu care poți rezona, caterinca dintre ateliere și de după program, îndrăgostelile unei seri de august, echipa ta pe care știi că te poți baza cu și pentru orice, petrecerile la care îți promiți că nu mai stai "decât pentru melodia asta și gata" chiar dacă urmează să te trezești iar peste 3 ore, dar de la care pur și simplu nu te poți convinge să pleci, și multe multe altele care nu cred că ar avea loc în rândurile astea.
Dar, într-o notă mai serioasă, pentru mine Ideo a fost kilometrul 0 în ceea ce privește scrisul, și nu numai. Și într-adevăr, este un lucru infim privind în ansamblu, dar dacă aruncăm o privire prin lentilele lupei vom descoperi probabil mult mai multe vieți adolescentine prinzând contur chiar aici, în sânul festivalului. Căci în timp, Ideo a devenit un fel de moștenire, dată mai departe prin generații și generații de voluntari care cresc, se maturizează, și își găsesc un scop pe măsură ce festivalul ia amploare- ca un fel de frate al nostru, al tuturor.
Cam acestea sunt gândurile mele față de festival, uitându-mă retrospectiv, acum, după ce gândurile astea au avut timp să se așeze, la o săptămâna distanță.