Se intră în sală pe un loop în care actorii se prezintă Brechtian, întâi ca actori care urmează să joace rolul unor profesori, apoi într-o formă-clișeu aleasă, fiecare după materie, gradul în care au avansat în cariere, după cum își dau sau nu definitivatul, atingând cât mai multe probleme actuale în învățământul românesc, vorbind despre motivațiile intrinseci de a intra în profesia asta, dar și despre disclaimerele extrinseci, precum lipsa de bani sau de perspective mai înalte. E o cheie parodică, dar totodată asumată, situațiile sunt translații recognoscibile pe care le poți lesne trece în revistă prin presa ultimilor ani și - deși cheia e una realistă, tristă - Acrobații trece drept comedie (și încă una reușită doar din mimesisul ales + asumare).
Scenele (și legăturile dintre scene) sunt gândite dinamic și catchy, într-o cheie ludică, când acrobații pe funie, când imitatul mașinuțelor de bâlci care se ciocnesc, dar cu băncile clasei, toate puse pe rotile. Toposul e o clasă, o cancelarie, un birou, un spațiu didactic în orice caz, tabla ne pune în față cu un gros plan cu ideea asta, apare un brad care se umflă singur, cum apar micile bucurii între problemele sistemice cu canalizarea, sau cu absența toaletelor moderne, cu reperele bizare cu privire la cum ar trebui să se desfășoare evaluarea elevilor (fiind deseori neglijată chiar aceea a profesorilor, dintr-o natură improprie, dar acceptată a lucrurilor: aceea că singurii care au ceva de învățat, singurii care mai au de progresat sunt elevii).
Și e trist, chiar în cheia asta comică fie spus, chiar și cu metafora asta super la vedere a mersului pe funie.
Dar partea de mesaj puternic, abrupt și rezonant în binomul ăsta cu o montare stranie (în sens bun), dinamică și foarte interesantă, lucrurile astea nu compensează pentru relațiile cvasi-absente între personaje, dar poate asta e și direcția avută în vedere. Vorbeam mai înainte despre perspectiva asta Brechtiană, despre o transparență în fața publicului și despre stabilirea unei relații (poate chiar exclusive?!) cu acesta. Textul se zice pe cap, pentru public, vocea modelează, modulează și emulează (sau chiar anticipează) reacțiile care (surpriză) apar fix așa cum au fost prevăzute. A vorbi foarte mușcat, foarte articulat, cu o obsesie vădită pentru a sparge o barieră prin cuvânt, lucrurile astea se simt și ajung unde trebuie să ajungă, unde sunt gândite să ajungă. E mult să numim asta perfecțiune, dar am putea apela la noțiunile de meticulozitate, de profesionalism, de dedicare. Treaba pare să fi fost făcută, mai ales în contextul teatrului politic. Satira e calculată, inflexiunile vocii dau impresia a fi controlate, totul pare să fie parte a unui angrenaj care e un soi de contre-jour în raport cu relaționarea dintre actori. Focusul se mută de pe asta pe a livra, dar se simte textul, ca idee. Se simte că se dă un text, se polarizează sensul politic a tot, cu prețul de a se depolariza puțin sensul uman din tot. Nu am în față oameni, nici măcar oameni simpli, am în față situații (tot modulare), grefate pe scheletul unui spectacol de (parțial) monolog succesiv. Scenariul, semnat tot de David Schwartz are, pe alocuri, scrieri devised, în care actorii recunosc că sunt actori și vorbesc despre locurile lor de proveniență (cu excepția Bucureștiului, de unde vine Katia Pascariu, pentru că trebuie accentuată mai degrabă ideea de ruralitate), dar în rest, e un text declamativ semi-alegoric, realist, satiric (fără a fi neapărat postironic), dar readucând în față un micro-univers caragialian în toată regula. Și are sens să fie așa, o comedie de moravuri educaționale, dacă vreți.
Nu sunt neapărat fanul direcției politice în teatru, nu sunt fanul declamărilor, mi-e greu să discern în propria-mi minte granița dintre spectacol de teatru și performance, deci nu aș ști să încadrez mai ales un produs modular, cum e Acrobații. Nu sunt fanul declamării de felul ăsta, înțeleg sensul, dar mi se par în sine demersuri clișeu de aducere-aminte. Sunt conștient că trebuie popularizat un subiect, trebuie revenit asupra unor probleme endemice cu mijloace cât mai diverse, iar arta poate susține foarte bine multe reacții, chiar viscerale, sau poate să pur și simplu oglindească realitatea ca lupă / binoclu, pentru că și punerea în fața situațiilor (unu la unu) din perspectiva unui third person, poate revela foarte multe. Dar de cele mai multe ori demersurile de genul nu au decât o faux-finalitate. Și atunci, ce se întâmplă? Cred că tocmai ce ziceam, conservarea mesajului în detrimentul relațiilor din scenă, care nu sunt susținute aidoma, dă o textură fadă spectacolului, la urma urmei. De exemplu, fabulele (expresie a nevoiei de alegorizare, de escapism, cu totuși un bumerang care se întoarce spre realismul interior de fiecare dată) au fost o mișcare care demoniza suav moravuri rele, făcând o educație indirectă, prin corespondență cu o altă lume, congruentă și, paradoxal, apropiată și distantă în același timp, o lume de contrast. De asta eu cred foarte mult în valorificarea suprarealului / oniricului / nu-neapărat-realismului pentru a transfigura o realitate. Pare culmea, dar tot ce îmi doresc de fapt e să-mi opresc accesul către teoretizări excesive (și da, o să spun asta o singură dată în sens teoretic, aici, acum).
Mi-ar fi plăcut să înțeleg mai puțin și să simt mai mult din spectacolul Acrobații, și nu că m-ar fi plictisit, cu toate că e un aperçu de clișee grosso modo, livrate sub umbrela unei metafore accesibile. Mi-ar fi plăcut să-mi vorbească altfel, să nu se lovească vorbele de mine, din care eu să culeg ulterior statistici sau cifre searbede, mi-ar fi plăcut să nu cad în capcana facilă de a râde la inflexiuni calculate, mi-ar fi plăcut o atare imprevizibilitate, pe care nu am experimentat-o în cazul ăsta. Am simțit că am mai văzut spectacolul ăsta, un déjà vu neîntâmplat, ceea ce-i și bine într-un fel, cred, pentru că realizez că sunt racordat la realitatea socială actuală.
Poate se suprascrie aici doar conflictul meu interior cu privire la ce-mi doresc eu de la teatru / ce e teatrul pentru mine, înțeleg, de altfel că "se poate și așa". Și e foarte bine că se poate, spectacolul Acrobații e un demers-reper pentru stagiunile de teatru politic și-i doresc cât mai multă vizibilitate și cât mai multe reacții și revelații non-contingente deprinse după vizionarea lui. O fi o comedie din exterior, dar realitatea din spate e una cruntă și trebuie văzută așa cum e, dar nu acceptată, mai cu seamă schimbată.