Acrobații - 7 zile din viața unor profesori de țară ne readuce aminte, și credeți-mă, e cazul să tot fie, atâta timp cât nimeni nu face nimic concret pentru o schimbare benefică, de acest sistem de învățământ și de repercusiunile pe care le are asupra cadrelor didactice, asupra elevilor, implicit a comunității. Și nu doar despre sistemul educațional, ci și de latura administrativă, umană a școlilor și hățișul birocratic cu care se confruntă.
În timp ce publicul intră în sală, actorii-profesori se încâlcesc-descâlcesc, la propriu, între firele lungi ale microfoanelor, pentru a-și declara identitatea și profesia, după propria lor experiență didactică: profesor de, profă, cadru didactic... Ultima prezentare se face după ce toată lumea s-a așezat și pot acorda atenția cuvenită. Sunt cinci profesori care predau într-o localitate fictivă din Romînia - Poiana, o comună care are o comunitate destul de bine închegată, nu prea mare, cu oameni înstăriți, foarte înstăriți, dar cu mai mulți oameni nevoiași: profesoara de română, o doamnă elegantă, cu un aer sever, exigentă cu elevii, dar și cu proprii ei colegi - Otilia (Silvana Mihai), profesorul de matematică, cel mai inimos, mai săritor, înțelegător cu toată lumea, pacifist și generos, ușor obedient - Vasile (David Drugaru), profa de biologie, cea mai în vârstă dintre ei și cu o mai mare experiență didactică, care se confruntă și cu propriile-i probleme - Emilia (Katia Pascariu), tânăra profesoară de engleză și spaniolă, plină de avânt, idealistă într-o oarecare măsură, reîntoarsă în locul de unde se trage pentru a contribui la educația copiilor din comuna ei - Patricia (Anamaria Feraru) și profesorul de sport, cel care își declară intenția de a-și depune dosarul pentru postul de director, tânăr, dornic să realizeze ceva în școala respectivă - Dacian (Tavi Voina). Cinci profesori, care în fiecare an se confruntă cam cu aceleași probleme, dincolo de problemele personale, inerente, care mai storc, uneori, din energia zilnică. Ținuta lor îi definește, am putea spune, îi caracterizează.
Spectacolul condensează un an școlar în șapte zile, așa precum s-a săvârșit actul creației divine sau cum crește Făt Frumos. Un an - 7 zile, plin de evenimente care îi solicită, care declanșează polemici, care dezvăluie problemele acute cu care se confruntă: abandonul școlar, necesitatea investițiilor, numărul insuficient de profesori (mulți nu sunt atrași de mediul rural), astfel că sunt nevoiți să preia ore suplimentare și să predea materii care nu au nicio legătură cu specializarea lor, situația școlară, deficitul bugetar, implementare de proiecte.
Prima zi de școală se deschide, cum altfel, cu discursul primăriței (Silvana Mihai) și tăieri de panglică (sau pamblică?!, unii parcă așa ziceau) despre marea realizare pentru școală - toaleta. Un discurs pe care, evident, nimeni nu îl ascultă, copiii sunt copii, dar care trebuie ținut, trebuie să se laude cu realizările și cu proiectele de viitor, primărița trebuie să fie aplaudată. Apoi ne mutăm într-o clasă, la ședința de consiliu profesoral. Profesorul de sport, ajuns director (nu că și-ar fi dorit, subliniază el), vrea să dezvolte școala, să rezolve problemele cu care se confruntă, dar mai ales vrea să aplice pentru un proiect european - POCU, pentru a primi bani de investiții, de modernizare a școlii. Problemele nu sunt noi, le reiau în fiecare an, se caută mereu soluții, care, după cum se poate concluziona, nu prea se găsesc. Profesoara de română are pretenția, pe bună dreptate, că elevii trebuie să știe limba română și nu acceptă ideea să-i treacă pe cei care nu știu nimic. Pe de altă parte se pune problema că, dacă sunt prea mulți corigenți, nu dă bine, că elevii trebuie ajutați să termine școala și să poată să facă măcar o meserie (ce contează dacă nu știe care e complementul circumstanțial de mod!). Prea multe absențe! iarăși nu dă bine, pentru că se pune problema exmatriculării și rămânem fără copii. Fără copii se desființează școala. Copiii nu sunt interesați de școală, o majoritate, pentru că sunt solicitați acasă la muncă sau pentru că, având părinții plecați în străinătate, pentru a face bani, nu mai are cine să îi supravegheze și să îi determine să învețe, sau sunt copii de bani gata, răsfățați. Așadar, li se cere să accepte compromisul pentru "bunul" mers al școlii. Și ei sunt conștienți de asta.
Ca un moment demonstrativ și despre elevi, nu doar despre profesor, este ora opțională de limba spaniolă, pe care o predă profesoara de engleză. Ea vrea să le vorbească despre Cervantes, despre Don Quijote, dar cât de departe sunt ei de acest scriitor și de această capodoperă literară. Ei, profesorii, se confruntă cu morile de vânt și știu ce simbolizează Don Quijote, elevii din Poiana nu au poate lecturile de bază, ce să vorbim de Miguel de Cervantes. Și atunci ora devine mai degrabă un circ, o bătaie de joc, din care nimeni nu iese câștigat. Mi-a plăcut că au transformat sala de spectacol în sală de clasă, inserându-se printre spectatori, punând spectatori pe scenă, invitându-i să se comporte ca și când ar fi elevi.
Discuțiile dintre profesori sunt uneori dure, contondente, vizează comportamentul elevilor - ce e de acceptat și ce nu, în raport cu cine sunt aceștia, mai exact cine le sunt părinții - sau pun în antiteză metode de predare mai vechi sau mai noi - profa de engleză vrea tablă inteligentă, le permite să își folosească telefoanele mobile pentru a căuta informații, vrea oră de bază la spaniolă, nu opțional, pe când profa de biologie, sătulă cumva de toată vorbăria, căci la stadiul ăsta cam rămân toate, nu dă doi bani pe aceste noi accesorii, considerând că nu ai nevoie de anumite lucruri ca să transmiți mai departe cunoștințele, și că educația celor 7 ani de acasă, absența lor de fapt, îi face pe elevi să nu mai fie interesați de nimic. Profesorul de matematică este cel care caută echilibrul și este conștient că nu poate să le ceară elevilor mai mult decât pot duce, dorind să-i ajute, atât cât poate el, să își finalizeze cursurile școlii gimnaziale pentru a putea să facă, totuși, ceva mai departe, dacă vor sau dacă li se va permite. Iar profesorul de sport, directorul, pasează responsabilități, discută cu oameni influenți ai locului, se străduiește și el cum poate. Nu-i prea ies driblingurile, la poartă se ajunge greu, dar efortul contează, munca în echipă contează. Să fim o echipă, le spune el mereu colegilor. Mai bate cu pumnul în masă, mai roagă, nu e simplu deloc, iar responsabilitatea apasă umerii cei tineri și lipsiți de experiență.
O problemă care suscită spiritele, o problemă spinoasă, este lipsa educației sexuale în școli și sarcina timpurie a minorelor, aflate, iată, încă în cursurile gimnaziale. Să fie exmatriculată eleva care a rămas însărcinată? I se taie din start șansa de continuare a studiilor, nefiind o elevă slabă. Să o lase să continue? Cum se va descurca? Nimeni nu are un răspuns concret.
Sau altă problemă este cea a burselor școlare. Părinții, fie absenți la propriu, fie absenți din nepăsare, nu depun cereri pentru această bursă, care i-ar ajuta mult pe ei și pe copiii lor. Ce să facă profesorii: să depună ei cererile? E bine, e corect?
Într-una din aceste 7 zile ale profesorilor de la țară are loc o inspecție, care suscită speranțele directorului și ale celorlalte cadre didactice de a primi un sprijin pentru a putea aplica la acel mult visat proiect POCU - Programul Operațional de Capital Uman (care ajunge să fie numit PORCU de profa de biologie). Pentru asta se pregătesc să o aștepe așa cum trebuie: cu sarmale, cu suc, cu pită proaspătă, chiar și la pachet, ca să nu îi uite prea repede. Inspectoarea (Katia Pascariu) spune că ea nu are cum să îi ajute, că ei trebuie să îndeplinească niște condiții pentru primirea fondurilor (care sunt exact opusul cerințelor ca școala să reziste și să nu fie desființată), dar că sarmalele sunt foarte bune. Așadar, ce este de făcut? Să facem salturi, acrobații, să mergem pe sârmă? Și actorii susțin aceste întrebări prin mișcări coregrafice bine alese.
Spectacolul se încheie cu același discurs al primăriței, cu promisiuni deșarte, cu problemele rămase, indiferent de câte acrobații au făcut ei, profesorii (aici niște cadre didactice dedicate; pentru că mai avem și reversul medaliei, a cadrelor didactice nepregătite sau cărora nu le pasă...).
Acrobații - 7 zile din viața unor profesori de țară este un spectacol-document, bazat pe cercetare, pe interviuri, pe fapte reale, pe discuții, pe ateliere participative, care este mai mult decât necesar, nu doar pentru complexitatea problemelor pe care le prezintă, ci și prin modalitatea de expunere a acestora. Cu umor, cu ironie, cu seriozitate și cu ingeniozitate.
O scenografie simplă, clară, care să susțină ideea spectacolului (sugestiv cum s-a desfășurat prima discuție a profesorilor, fiecare stând într-o bancă de școală, pe care o deplasau, înainte și înapoi, fie în grup, fie individual, în funcție de opiniile fiecăruia, de atitudinea lui/ei). Și o serie de decorațiuni gonflabile, pentru sărbătorile cele mai importante din an, Crăciun și Paște, ce s-au dovedit o soluție hilară, care să susțină vizual ideea mentalităților noastre.
O echipă de actori tineri, care au jucat cu un firesc și o naturalețe care m-au cucerit, au construit, alături de regizorul lor - David Schwartz, un spectacol pe care eu l-aș include într-un proces de teatru educațional, pentru elevi, profesori, dar mai ales pentru clasa politică (cu prezență obligatorie, fără telefoane mobile, fără tablete / laptop-uri, fără somn de voie și zgărmănat în nas). Și care a meritat, din plin, toate aplauzele!!!
(Foto: Maria Ștefănescu)
ACROBAȚII - 7 zile din viața unor profesori de țară de David Schwartz
Distribuția: David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai, Katia Pascariu, Tavi Voina
Regia: David Schwartz
Scenografia: Irina Gâdiuță / Coregrafia: Paula Dunker / Paul Dunca
Muzica originală: Paul-Ovidiu Cosovanu / Asistență regie și producție: Eva Todică / Grafica: Cătălin Rulea
Producător: Platforma de Teatru Politic (Asociația O2G)