Sigur, într-o altă cheie de a le aprecia decât au spectacolele profesioniste, vine întrebarea: Ce au specific spectacolele adolescenților, acel ceva care dispare odată cu "instituționalizarea" spectacolelor de teatru așa cum le știm? Și nu e un clișeu să zic că există o libertate vizibilă, o apropiere mult mai mare între colegii de trupă, un motor comun către a fi cât mai autentici, un spirit ludic peste care nu s-au așternut încă toate celelalte mize ale vieții, celelalte probleme, responsabilități etc. În fiecare an sunt tot mai dat peste cap de felul în care copiii ăștia se exprimă, mi se pare - cu fiecare generație - că e tot mai coagulat, că eu n-aș fi putut să fac așa ceva la vârsta lor.
Cum zicea și actrița Maria Obretin în contextul primei părți din Pov:ești de vară cu mentorii Ideo Ideis, generațiile noi sunt mult mai vocale, mult mai deschise să exprime ce simt, mai conștiente de ce nevoi au și mult mai curajoase în abordarea spectacolelor. Ceea ce e cum nu se poate mai adevărat, mă uit la ei și din ei se reflectă o maturitate uluitoare, care face o pereche grozavă cu inocența, iar asta dă contrastul pe care l-aș putea traduce ușor ca: superputerea de a schimba lumea, realmente. Mi se pare că generațiile astea de copii ar putea face orice își propun, ar putea propune chiar de pe acum ceva mai bun de făcut, ar trebui ascultați mai mult, pentru că și înțeleg și gestionează mai bine situațiile prin care trec. Sunt copiii ăia pe care i-ai vedea foarte lesne pasionați de inițiative civice, copiii pentru care trupa de origine e un spațiu de formare, de educație prin teatru și joc, cărora inocența le poate da idei extraordinare, care nu trebuie scăpate din mână sub nicio formă.
Trei experiențe-spectacol am avut în ziua de 16 august 2023, așadar o să le iau pe fiecare în parte la disecat și o să le mulțumesc aidoma pentru ce mi-au oferit și mie. De la ora 10 dimineața, Lab Squad, trupa de teatru construită în jurul Laboratorului Ideo Ideis, o trupă a voluntarilor din festival, care s-au împărțit între workshopuri și treburi organizatorico-logistice și au ajuns și în lumina reflectoarelor. Pe copiii de aici i-am cunoscut în vremea workshopului meu de poezie din Laborator, la începutul lunii august 2023, când împărțeam sala de atelier cu ei, ei fiind la repetiții, coordonați de Vladimir Purdel. Am asistat și atunci - și acum - la jocurile de improvizație alese, dintre cele pe care le făceam și eu la începuturi în Atelierul de Teatru din Botoșani și, ulterior, prin mai multe festivaluri prin care am avut ocazia să ajung. Am zâmbit cu nostalgie uluitoare când jucau switch, sau telecomanda, m-am uitat literalmente înghețat la cât de carismatici și descurcăreți pot fi, mă antrenau situațiile propuse de ei. Poate cel mai important, cu ajutorul lui Vladimir Purdel, au înțeles foarte bine cum să conserve și să conțină energia aia uriașă și bucuria de a fi pur și simplu pe scenă, împreună, în cadrul momentelor de improvizație, dar în de orice fel, ci spunând ceva despre cine sunt ei ca oameni și despre experiența lor cu orașul din care provin, Alexandria. Ai foarte multe de învățat urmărindu-le parcursul și realizezi, cu stupoare, că perspectiva lor poate face exact ceea ce motto-ul ediției propune: lumea să semene cu ei. Și e incredibil de emoționant să faci asta prin joc și joacă, așa că chapeau lor! (P.S.: Incredibil de cool nume, Lab Squad, pe bune! Cine a mai pomenit așa ceva?! Exact! Nimeni... Până acum!)
Călătorind în timp o oră jumate, în jet lag-ul de teatru al aceleiași zile, către ora 11:30, văd primul spectacol de teatru adolescent invitat, al trupei Praf de stele, Constanța (de punctat și numele foarte frumoase ale trupelor, nu cred că e niciun secret pentru nimeni). Spectacolul lor e Dragă mamă, un demers catchy, un fel de colaj cu Inside Out (animație superbă cu diferite emoții umane personificate). Aici copiii fac translația asta foarte simpatică între emoție, costum într-o culoare specifică, reprezentativă și joc actoricesc. Avem un personaj colectiv sau, mai bine spus, un personaj individual compozit, scindat în emoții. Nu știam textul, dar cam cât de cool e ideea asta de a juca emoții? Foarte. Într-un setup clasic de relație cu părintele matern, cu părțile ei bune și rele, avem câteva variațiuni care însumează procesul prin care trece adolescentul-mediu, epicentrul spectacolului. De la descoperirea sexualității la noțiunea de intimitate, de la nevoia de validare la căutarea unui confident / unui prieten în imaginea părintelui, de la cvasi-absență la recunoașterea nevoilor, la faptul că asta nu te face nicidecum slab, toate lucrurile astea par a fi filtrate prin filtrul propriei experiență, lucru care îi încarcă foarte mult pe copiii ăștia. Nevoia de descărcare, de descătușare, devine cumva firească, iar emoțiile scindate construiesc (în final) o singură persoană. E un spectacol ingenios care poate să fie un liant și pentru o mai bună chimie a trupei, fiind oricum dependentă de ea. Sau, mai bine spus, noțiunile astea două sunt interdependente. Apare fix ideea asta de vehemență despre care vorbeam și - dacă mereu se poate îmbunătăți coerența anumitor aspecte - premisa de la care pleacă spectacolul merită toate aplauzele din lume. Pentru tot ce se suprascrie acesteia din urmă nu rămâne decât ca membrii trupei Praf de stele să se apropie din ce în ce mai mult, să se cunoască din ce în ce mai mult, să-și continue prietenia și să crească împreună cu aceeași dragoste pentru teatru și pentru a face spectacole din idei fix ca asta, de la care să plec întrebându-mă: "Oare câți ani or avea copiii ăștia și de unde atâta maturitate frustă în demersul lor?"
A treia experiență-spectacol a fost chiar lucrată în cadrul Taberei Ideo Ideis, secțiunea teatru, cu cei 10 copiii selectați pentru ea (ceilalți 10 copii din tabără au fost la secțiunea Film, unde au realizat împreună un mediu-metraj despre care o să vorbim curând-curând).
Spectacolul Posibil / Imposibil, regizat de Mara Oprea, scris cu ajutor din partea lui Victor Morozov, a fost transmis și live pe pagina de Facebook Ideo Ideis și încă poate fi vizionat (recomandăm căști, dată fiind calitatea înregistrării audio) aici:
br> Pentru o săptămână de lucru (din care poți să tai liniștit câteva zile, care servesc întotdeauna cunoașterii participanților între ei), imposibilul s-a întâmplat. Nu degeaba și numele Posibil/Imposibil. Spectacolul lucrat de cei mici în tabără merge către o candoare aparținând mai degrabă sferei performance-ului. Copiii își dau cu distracție fără margini în el, se și vede (și simte) treaba asta, e un melanj de comic (momente parodice la adresa problemelor culturale din orașele mici, din care vin ei, fiecare în parte: ba lipsa unui teatru, ba fonduri pentru alt sector decât cel cultural, ba încrâncenarea comunității când vine vorba despre popularizarea unui fenomen cultural, câteva știri care esențializează imaginea claselor (sau castelor, mai bine spus) care au într-adevăr puterea decizională, de schimbare, dar se rezumă doar la a o avea. Din nou, am ochii cât cepele, îmi transpiră fruntea de emoții (și de emoțiile lor, în primul rând). Sunt niște copii mai pragmatici decât am fost eu vreodată, mai conștienți și mult mai deschiși. Sunt niște copii cu care ți-ai dori să lucrezi, eu m-aș întoarce oricând cu sufletul pe tavă la atelierele pentru comunitate, unde se întâmplă într-adevăr ceva de exprimat în două cuvinte: magie pură.
Post satira politică avant la lettre, dacă nu chiar avant l'age, între noi fie vorba, explozivă și neașteptată, puternică și susținută, avem juxtapus un moment confesiv (chiar postconfesiv): fiecare își scrie o scrisoare din prezent către sinele lui mic, într-un fel de capsulă a timpului și asta face - cred că asta e și ideea de bază - face prezentul să pară viitor, face "acum"-ul să se întâmple și acum, și acum, și acum, și acum. Fiecare acum. Și în fiecare moment ulterior, ca o proiecție perpetuă a ideii că nu e niciodată prea târziu, dimpotrivă, întotdeauna e doar acum, atât avem, cu atât lucrăm, de fapt, întotdeauna, dintotdeauna. Și emoțiile lor când și-au scris singurei scrisorile din capsule. Și valul de ochi înlăcrimați. Și vocile tremurânde. Un conglomerat de uman și de real, de feeling pur, imens, intens și inocent, o vibrație către inimioara mea de atunci, aceeași cu inimioara mea de acum, o invitație să fac și eu același lucru, același exercițiu. Oare ce mi-aș scrie eu mie mic? Și cum aș reacționa să și aud spus tot ce am scris? Nu știu, zău, dacă aș mai avea voce (și) pentru asta. Nu știu dacă aș mai avea gânduri, dar m-am oglindit în fiecare dintre gândurile ăstora micii. În temerile lor, în temerile lor învinse, în visurile lor, în așteptări. Poate într-un singur lucru nu, în maturitatea lor, cum și ziceam înainte, chestia care mă dă în continuare pe spate.
Și să scoți un așa produs într-o săptămână efectivă de "lucru", să ai un control atât de bun pe potențiometrul emoțional, pe robinetul inimii tale, să vorbești despre tine, să fii ascultat, să asculți și - poate cel mai frumos - să vorbești despre toți vorbind despre tine. Și nu neapărat ca loop infinit, dar cu siguranță de profunzime infinită.
Mă simt copleșit (în cel mai bun sens al cuvântului) de prima zi de spectacole de teatru adolescent. Mi-am adus aminte că "se poate și așa", dar mi-a dat o perspectivă nouă asupra a ce trebuie înțeles prin "așa". Sunt întotdeauna pentru creativitatea debordantă, pentru felul de a spune povestea (cu pondere cam cât însăși povestea în sine), iar aici am fost cucerit de deschiderea adolescenților, într-un continuum ludic impresionant, pe care simt că l-aș uita dacă n-aș trece an de an pe la Ideo Ideis, dar pe care ei nu îl pot uita atâta vreme cât sunt uniți în trupele lor de teatru.
Trecând prin momentele primei zile de spectacole de trupe mă declar cucerit, mă declar literalmente îndrăgostit și mă și iau la întrebări, mai mici, mai mari, mai serioase, mai nu, așa cum făceam în adolescență. Mulțumesc sincer pentru experiența asta tuturor!