Trupa Act a venit cu o pată de culoare în festival, deschizând ziua într-o notă cumva la 180 de grade față de spectacolele precedente. Un spectacol de Commedia dell'arte cu energie super înaltă (așa cum Commedia o și cere), Slugă la doi stăpâni. Costume mimetice genului, părând cât se poate de autentice, cufere grele făcute din lăzi de bere vopsite, pentru a fi ușoară tranziția între aparența greutății lor pentru restul slugilor (non-identificate) versus a tocmai ușurimii lor pentru faux-eroul nostru, Truffaldino.
"Toate merg din plin pentru domnul Pantalone, până când un oaspete presupus a fi mort, venit tocmai de la Torino, îi dă peste cap căsătoria aranjată dintre fiica sa, Clarice, și fiul doctorului Lombardi, Silvio. Acest eveniment dă startul acțiunii ce-l are drept protagonist pe Truffaldino, un servitor inteligent și iute, dar care se află mereu în căutarea satisfacerii apetitului său grozav. Acesta, deja slujitor al lui Florindo Aretusi, devine slugă a celui dintâi logodnic al Claricei, Federigo Rasponi, acesta din urmă fiind, de fapt, Beatrice, sora lui Federigo, ce-și caută cu disperare iubitul dispărut.
De-a lungul acțiunii suntem martori la dramele cuplurilor de îndrăgostiți, prezentate într-o manieră amețitoare datorită ritmului alert și dialogului jucăuș."
Pot să fiu de acord cu sinopsisul propus de trupă, cu mica mențiune că ritmul alert despre care se face vorbire e un galop infernal prin situații, combinat cu o turuială de text, lucruri care da, te țin în priză, e adevărat, dar parcă te obosesc la un moment dat, pentru că nu prea există momente de respiro. Sunt de acord că Goldoni a gândit textul ăsta spre a fi unul antrenant și - poate - ar trebui să fie o lecție și pentru mine faptul că l-am privit în forma asta. E o energie pe care o concentrezi cu greu într-un produs, există un efort real și susținut în spate, dar cred că peste toate cel mai mult mi-a plăcut să văd bucuria pură a interpreților, care a fost din plin, de la un capăt la altul. Fie în intrările și ieșirile repetate, colaj, unde parcă se triplau personajele care umpleau spațiul scenic, fie în simpla lor legătură ca trupă care s-a întâlnit să-și verse dragostea în ceva. Unde mai pui îndrăzneala (aproape neobrăzată, aș spune, dar fericită) de a alege un text de Carlo Goldoni (și cine Dumnezeu mai face asta de chiar ceva ani încoace?!). Super tare, frate, keep up!
A urmat spectacolul trupei Mircea Albulescu, Răni. // Joacă, adaptare după Semne de bună purtare a lui Rajiv Joseph.
"Gruesome Playground Injuries este povestea relației tumultoase dintre Doug și Kayleen. Întâlnirile lor pe parcursul a 30 de ani, puse în pagină printr-un șir de scene non-cronologice explorează limitele dintre prietenie și iubire amoroasă, ciocnirile dintre maturizarea forțată și refuzul de a crește mare, puterea vindecătoare (iluzorie?) a iubirii. Saltul prin timp, când înainte, când înapoi, se simte mai mult ca un legănat, însă viețile celor doi nu se contopesc printr-o îmbrățișare, ci printr-un amestec hemoragic al rănilor fiecăruia, fie ele interne sau externe.
Fiecare crede despre celălalt că are puterea de a-i oferi vindecare, dar amândoi se confruntă cu realitatea că intimitatea pe cord deschis te poate costa viața."
Copiii își împart personajele pe scene, fiecare ajunge să fie, pe rând, Kayleen / Doug. Inserția personajului DJ Rană, dincolo de cioaca ciocarilor, e o idee regizorală bună, care acoperă și partea de sound & sound design, dar live, lucru care dă un plus foarte mare în craftul spectacolului. La fel cum dă și inserția unor artificii precum rolele, de exemplu. Costumele și mai ales machiajele vin cu un plus de eligibilitate pentru intențiile copiilor, înțelegem foarte bine ideea încă de la primele contacte cu noi ca public, iar asta e de multe ori (în alte spectacole) o căutare care ajunge în plop, ceea ce nu e cazul acum. Totuși, e un spectacol de o oră, dar compus din 4 scene, printre care DJ Rană e mai hoțoman așa cu scena + comicul facil, dar nu destul cât să ajungă deranjant. Deci, într-o atare manipulare a timpului de teatru, în teatru, scenele au căpătat o oarece redundanță de la un punct (le lipsea motorul inițial), lucru care a îngreunat un pic receptarea. Și asta nu e ceva incompatibil cu talentul pe care l-am văzut la ei, sub nicio formă. Poate le-aș spune să fie doar un pic mai atenți la ce e în jur, să se asculte unii pe alții, dar nu în cheia unei subordonări, ci mai degrabă să îl asculte pe celălalt în scenă (și în afara ei), să fie despre celălalt, mai mult decât despre sine. Pentru că, pe scenă, totul e la vedere.
Trecem către cel de-al treilea spectacol din ultima zi, de la Drama Club Botoșani, un Romeo și Julieta loading...
"Ce-i Montague? Nu-i mâna, nu-i picior, e doar un nume!
Ce înseamnã 2 săptămâni când trebuie să termini un spectacol, dar încă te întrebi dacă Romeo chiar o iubește pe Julieta.
Vino sã vezi o poveste veche, într-o interpretare nouă marca Drama Club ca să înțelegi de ce Samson e o femeie și jumătate, Benvolio nu-și știe încă replicile, iar Julieta și Romeo sunt într-un conflict continuu.
Un spectacol cu spade și bocanci, zâmbete și lacrimi."
Mi-a plăcut cheia asta de abordare a spectacolului, adică aducerea lui într-un veritabil spectacol de extratext foarte reușit, de altfel. Mi-a plăcut felul în care au fost dozate momentele, începutul a fost suculent, un ping pong cu momente de text - extratext, lucruri care funcționează (fiindcă se întâmplă la toate repetițiile), cioacele lor, sigur că da, până la urmă trebuie presărată și personalitatea. Iar deconstructivismul ăsta Brechtian e o platoșă care justifică orice potențiale greșeli ce s-ar ivi. E un fel de plasă de siguranță, un spectacol care nu are cum să nu iasă bine, pentru că își și regizează unele accidente, dar le și îmbrățișează pe toate deopotrivă. Există, în incursiunea asta în backstage, luați de mână prin ea chiar din public, momente delicioase, freeze-uri, momente de slow-mo, cuts, scratches și toate minunățiile de artificii care vin rafală și ne antrenează bine mersi. Singurul loc în care cred că s-a ratat ceva, pentru gustul meu, e finalul, mai precis ieșirea din diegeza clasică R&J și intrarea în realitatea repetiției. Treaba asta parcă s-a produs prea hodoronc tronc, poate și pe fondul emoțiilor, nu contest, dar a dus cumva într-o tautologie de: "ce bine a ieșit", dar cu vibe mai degrabă de: "închide că te sun eu." Dar în afară de asta, tot respectul și chapeau pentru un așa produs.
Brightside Drama București a prezentat spectacolul Neighbourhood 3, de Jennifer Haley.
"Neighborhood 3 este un spectacol de teatru care vorbește despre dependența de jocurile video ale adolescenților. Aceștia nu reușesc să facă deosebirea dintre realitatea virtuală și lumea înconjurătoare, care este cât se poate de autentică. Jocul video de care aceștia sunt dependenți este unul violent, în care obiectivele participanților sunt strâns legate de cartierul în care aceștia locuiesc. Ei trebuie să ajungă din casă în casă și să elimine toți adversarii din joc pentru a rămâne singuri în casa finală. Din nefericire, adversarii se dovedesc a fi cât se poate de reali.
Unde se oprește realitatea și când începe ficțiunea? Un text actual care naște o dezbatere care trebuie să aibă loc."
E inedit și e bine că a fost ales textul, pe considerentul eticii sociale. Mi se pare cu adevărat necesar să se pună problema și pe subiectul de față, mai ales că nu multe texte o fac. Într-o cheie similară ca sferă a tehnologiei, sau măcar a unei felii din tehnologia asta, avem piesa Chatroom, a irlandezului Enda Walsh, un text care vorbește despre fenomenul chaturilor de sinucigași de la începutul anilor 2000, contemporane cu apariția e-mailului. Oricum, e foarte tare să întâlnesc un text cu o tematică demnă de a scoate jocurile pe calculator din idealismul care plutește în jurul lor. Dar asta nu face textul unul bun, nu e unicul criteriu. Mi s-a părut ușor neclar ce se întâmplă, ușor neclar cum se întâmplă. Existau câteva convenții suprapuse care se înnodau între ele foarte încurcat, era o încâlceală de neînțeles câteodată, știu că am și dezbătut cu cineva la ieșirea din sală: eu unul avusesem impresia că e un soi de spectacol horror (ca gen, atenție) despre un joc care înghite realitatea cartierului ales, suprapunându-se cu ea și născând consecințe în ambele lumi. Ceea ce a rămas cu mine ar mai fi putut fi înțeles astfel: e o paralelă metaforică între joc și viața reală, ca epitomă a dependenței de tehnologie. Dar oamenii mureau destul de ciudat și existau, cumva, în ambele lumi, cum ziceam. Dar copiii au cărat bine situațiile, fiind între ei, ajutându-se mult, oricât mi s-ar părea mie de nesatisfăcător textul-premisă.
Per total, o experiență demnă de majoratul Ideo Ideis, cu nostalgie, cu pretențiile mele crescând, cu pretențiile mele născute dintr-o invidie "neagră" că nu mai am ocazia să fiu în locul lor, dar ei în al meu pot fi oricând. Tot ce le urez copiilor e să nu se grăbească, anii trec oricum prin noi ca un tren cu ferestrele sparte, lucrurile se schimbă și e firesc. Și cred că cel mai important rămâne să trăim ce avem de trăit acum. Mersi și eu, la rândul meu, pentru viața pe care am simțit-o pulsând în toate spectacolele astea.